Un vis…
Copila avea un dar. Un dar unic. Unic în lumea ei. Vis sau blestem, nimeni nu putea spune.
În vis, putea pătrunde adânc în ţesătura universului şi, uneori, chiar dincolo de ea.
De îndată ce cădea soarele după coama muntelui, închidea ochii şi visul o purta în profunzimi care ar fi îngrozit şi pe cei mai erudiţi prelaţi.
…dincolo de învelişul fragil al acelei lumi…
În adâncurile materiei, în miezul celei mai mici particule, dincolo de cea mai discretă cuantă de energie.
Ceea ce vedea acolo nu avea echivalent în lumea lor primitivă şi barbară. Nu înţelegea, mai mult intuia ce se petrece dincolo de vălurile materiei, iar mintea ei fragedă lua totul ca atare fără să încerce să explice. Aşa trebuia să fie şi gata.
În golul dintre sferele rotitoare domnea o linişte fără seamăn. Abia în acea linişte îşi putea odihni mintea.
Bătrâna doamnă cu robă purpurie îi veghea cu străşnicie somnul. Nu o pierdea din ochi toată noaptea, iar dimineaţa îi sorbea cuvintele ca pe un elixir magic. Memora totul cât mai fidel şi, când copila cădea epuizată între perne, femeia gonea nebuneşte până la scriptorium unde aşternea totul pe un pergament proaspăt. Într-o zi… îşi spunea ea cu speranţă, într-o zi Consiliul avea să valideze relatările copilei ca pe o revelaţie divină şi mâna ei va fi fost mâna care a scris cartea sacră a tuturor care au fost, sunt şi vor veni.
Abia când copila era dusă pe pajiştea din curtea lăcaşului, îşi îngăduia câteva ore de somn agitat şi plin de coşmaruri. Dar… tocmai aceste ceasuri de neatenţie aveau să-i pecetluiască nenorocul căci, în acea zi de primăvară târzie, pajiştea îşi ţesu vraja în jurul copilei îndemnând-o la somn.
Când o regăsi, rătăcea cu privirile tulburi printre coloanele de piatră, abia ţinându-se pe picioare. Bâiguia cuvinte greu de înţeles stând cu fruntea lipită de piatră vrând parcă să-şi potolească fierbinţeala minţii.
˗ Doar un vis… E doar un vis, strigă copila când o simţi aproape.
Bătrâna o adună la piept vrând să-i aline suferinţa. Copila se smulse de lângă ea şi o privi cu infinită tristeţe.
˗ Trăim într-un vis, spuse ea cu voce răzvrătită. Un vis… Un vis cât tot universul…
Femeia nu îndrăznea să-i pună întrebări. O groază cumplită îi creştea în viscere. Tot viitorul ei depindea de starea mintală a copilei.
˗ Este visul lui… Visul Creatorului… Noi toţi suntem… visul lui. Şi visul lui frumos, continuă ea poticnindu-se în cuvinte, şi visul lui, atâta de frumos şi plin de viaţă, este acum plin de tenebre. Groaza… spuse ea şi înghiţi cu greutate o gură de aer, groaza îi otrăveşte simţurile şi îi usucă gâtlejul. Se va trezi curând…
˗ Şi nu putem face nimic să-l ţinem adormit? Întrebă femeia cu glas pierdut.
Copila se lăsă fără vlagă pe piatra rece.
˗ Nimic.
˗ Şi noi?
˗ Vom dispărea ca orice vis în zori.
˗ Totuşi, sunt vise care persistă în amintire zile la rând, murmură bătrână cu glas stins.
˗ Nu şi acesta, spuse copila zâmbind amar. În lumina dimineţii Lui, vor pieri până şi umbrele noastre…
