Pereţi orbi şi surzi ne strivesc cu strălucirea lor de piatră albă strivită şi calcinată. Ne dorim cu disperare să scăpăm de sub apăsarea lor şi ne căutăm unii pe alţii. Ne căutăm şi ne căutăm… şi când credem că ne-am găsit, ne strivim trupurile în lungi îmbrăţişări pretinzând că înţelegem simţirea celuilalt, când de fapt abia desluşim propria reflexie în ochii lor.

Ne înghesuim unii în alţii în oraşe-peşteri minţindu-ne că aşa, striviţi de măreţia propriilor noastre creaţii, suntem în siguranţă.

Căutăm cu disperare marea doar ca să-i simţim valurile strivindu-se de picioarele noastre şi, după ce şi-a jertfit smaraldul pe piedestale de nisip efemer, o abandonăm nerecunoscători pornind în căutarea altor senzaţii care să ne scape de sub strivirea plictiselii de noi înşine.

Suntem atât de dornici de strivire încât înghesuim în minte gânduri străine, dorinţe născute în alţii, dorinţe rostite de milioane de guri şi implantate adânc în milioane de neuroni pe cât de imaculaţi la naştere pe atât de poluaţi pe parcursul vieţii încât la bătrâneţe uităm complet cine suntem şi ce căutăm în această lume.

Ne pierdem de noi înşine striviţi de zilele care ajung să semene atât de mult între ele încât curgerea timpului devine un nonsens.

Nu doar ne lăsăm striviţi de nimicurile altora ci adăugăm sârguincioşi nimicurille noastre la grămada sufocantă.

Ne vindem sufletele pentru case luxoase ca apoi să ne simţim striviţi între pereţii care ne storc de vlagă. Ne vindem sufletele pentru maşinării sofisticate sub care ajungem să murim striviţi.

Aruncăm în sus bolovani ca apoi să ne plângem de greutatea cu care ne strivesc.

Căutăm strivirea.

Ne-o dorim atât de mult încât ne tocmim existenţele ca la piaţă, cu câţiva arginţi legătura… Marfă ierftină… Doar câţiva arginţi… Arginţi buni de aruncat pe alte şi alte nimicuri numai bune să ne strivească lent şi sigur.

Şi când nu mai suportăm, cuprinşi de remuşcări, ne strivim frunţile şi genunchii de marmura templelor, ne strivim buzele de argintul icoanelor în căutarea unei mântuiri iluzorii care vine abia când strivim ultima secundă între pleoapele închise peste ochii trişti.

Într-un univers infinit, într-un univers al împrăştierii, al creşterii, al expansiunii, noi ne strivim unii pe alţii pentru un petec de ţărână şi un pumn de arginţi…