Mulţi spun că-i legea firii ca omul să-şi străbată
Cărarea-n anotimpuri,
E soarta omenirii… oricare să se zbată
Indiferent de timpuri…

Să fie-ntâi, zglobie, a vieţii primăvară
Când ochi deschizi spre lumea cu fluturi şi boboci
Şi cânt şoptit te-adoarme în fiecare sară
Ori fascinat de basme, tu, zânele invoci.

Apoi să vină vara cea plină de dogoare
Cu spicul greu de roadă în blânde adieri,
Când sufletul tău plin e pârguit de soare
Şi trupul poartă, tandru, urme de-mbrăţişări.

Gustarul cel mai dulce vrei să lungeşti în toamnă,
Să umpli bine coşul cu fructe aurii,
Dar simţi, în vântul rece, păşind o sumbră doamnă
Şi tâmplele pălesc sub perii cei surii.

Cu şoapte ascuţite durerea te împunge,
Firul tot mai subţire se deapănă din ghem…
Voinţa ta te-ndeamnă, doar ea poate împinge
Acul prin pânza groasă brodând al tău poem.

Atunci când vântul iernii hain şi fără suflet
Îţi smulge amintirea ca frunza de pe ram,
Fiinţa ta cernită vrea să sloboade urlet
Doar dorul te-nveleşte-n al dragostei balsam.

Cei dragi, rămaşi cu tine, cu grijă te-nconjoară
Şi-aduc în iarna-ţi tristă larmă de săniuş,
Mânuţe mici şi calde rapid te împresoară,
De pe genunchi zâmbeşte câte-un nepot ghiduş

Şi chicotitul dulce topeşte aspra gheaţă
Şi inima-ţi tresaltă sub pojghiţa de ger,
În vene noduroase prinde a turna viaţă…
În oase simţi cum creşte voinţa ta de fier.

Fii tare-n calea sorţii,
Fii tare pentru doi.
Râde-i în faţă morţii,
Spune-i că… EŞTI CU NOI!!!!