Solstiţiu

Priveşti cu regret chipul schimonosit al bătrânului. Cât de idiot poţi să fii… De ce l-ai ales tocmai pe el, un biet slujitor în templu, adus de spate şi cu obrazul brăzdat de neîndurătoarea bătrâneţe. Nu ştie ce-i făţărnicia. Ţi-a arătat numai loialitate şi bun simţ.

Ai făcut-o într-un moment de furie turbată.

Vorbele Marelui Preot ţi-au luat energiile în răspăr.

Praful s-a ales de tot ce le-ai oferit până acum. Toate învăţăturile răstălmăcite, toate pildele traduse după ureche în limbajul lor modern şi alambicat. De milenii nu ai mai auzit o vorbă de mulţumire spusă din suflet. Au îngrădit cuvintele tale simple în litanii savante. Nu auzi decât tânguiri continue, presărate cu nemulţumiri şi solicitări hulpave.

Presiunea Solstiţiului îngroaşă de fiecare dată aerul din templu.

Acum parcă mai mult ca niciodată.

O forfotă lipsită de sens.

Au ajuns să fie mai importante zorzoanele şi ofrandele mirositoare, de parcă o ghirlandă sau o strachină cu poame exotice ţi-ar folosi la ceva.

Mulţimea se perindă prin templu într-un şir al cărui capăt se pierde departe, departe, în inima oraşului.

Duhneşte… Duhneşte a gânduri ascunse, a umilinţă de faţadă, a invidie şi răutate. Buzele boite cu sulemeneli rituale rostesc mantre străvechi fără ca minţile să le mai trăiască înţelesurile. Înşiruiri de cuvinte repetate până la tocirea deplină a rostului. Trec prin urechi şi prin suflete ca vântul îngheţat peste gheţurile veşnice ale nordului.

Nu lasă nicio urmă.

Oare de ce l-ai ales pe el? Sărmanul… Cocoţat în alcovul de piatră, cu sufletul greu şi buzele strânse, măsura din ochi şirul de pelerini întrebându-se dacă vor reuşi să treacă toţi prin templu până mâine la asfinţit. L-ai proptit de zid cu mâna ta nevăzută şi, cu o smucitură scurtă, l-ai trimis în lumea tenebrelor.

I-ai biciuit visul cu cataclisme şi creaturi hidoase. Ai despicat continente în faţa ochilor lui interiori. Ai ridicat faleze înspăimântătoare acolo unde erau câmpii netede. Ai căscat înfiorătoare guri de foc în mijlocul oraşelor falnice şi le-ai inundat bulevardele luxoase cu lava ta incandescentă. Ai dezgolit hăuri clocotitoare sub picioarele lor şi ai prăvălit în ele şi buni şi răi deopotrivă. Fără milă. Fără discernământ. Furia ta s-a materializat în coşmarul lui.

Acum urlă în transă, cuprins de friguri.

Câtă cruzime ai adunat în tine, oare?

Gândurile şi dorinţele lor meschine te-au transformat într-un monstru.

Opriţi-vă, nesătuilor! Veninul izvorât din sufletele voastre putrede este pe cale să otrăvească însăşi esenţa Creatorului vostru.

Ai putea să-i distrugi.

Într-o zbatere de pleoapă s-ar sfârşi totul…

Este suficient să tragi de un singur fir şi totul s-ar destrăma.

Ce te împiedică?

Nu te înduri… Sunt destui ca el…

Faţa contorsionată de groaza interioară s-a destins dintr-odată. Fir-ar…

Îl eliberezi din strânsoare şi cade în genunchi pe podeaua de onix şlefuit ca o oglindă prevestitoare de rău. Este istovit. Zguduit de friguri, îşi varsă şi sufletul din el.

Scutură din cap vrând să alunge ecourile înfricoşătoarei viziuni. Îşi adună dramul de putere rămas şi îşi înalţă fruntea înnegurată spre una din întrupările tale cioplite. Oftează cu obidă, din rărunchi, apoi rosteşte resemnat.

Facă-se voia Ta, Stăpâne!

Te nărui.

Te prăbuşeşti în abisul cel mai întunecat al fiinţei tale. Gândul că smerenia lui sinceră ar putea duce la împlinirea profeţiei te izbeşte cu toată forţa. Iar ai lovit în miezul creaţiei tale şi te doare infinit. În loc să ţinteşti turnurile sfidătoare şi poleite care îţi zgârie ochii, ai nimerit temelia.

Ai mai trecut prin asta şi nu te-ai învăţat minte. Au trecut multe Solstiţii de atunci. În acele vremuri, habotnicii au pornit o prigoană fără seamăn.

În numele Tău, Stăpâne…

Te cutremuri de oroare.

Câtă nesăbuinţă!

Îţi închipui că ai mai putea îndura încă o dezlănţuire de ură ca aceea? Ce a fost în mintea ta? Lipsa ta de stăpânire ar putea declanşa iar pornirile lor devastatoare.

Nestăpânitule… Ai uitat ce-i chibzuinţa? Ai uitat ce-i îngăduinţa?

Acum, bătrânul slujitor se va destăinui Oracolului. Mintea lui alterată de aburii elixirului îţi este inaccesibilă.

Este imprevizibil. Va tălmăci şi răstălmăci visul după cum îi va dicta sufletul lui găunos.

Nu îţi rămâne decât să te ascunzi în tenebrele tale şi să aştepţi urmarea.

Sau…

Sau ai putea să-ţi sufleci mânecile de pe acum. Ţi-ai dat singur de treabă.

Degeaba te încordezi. Mintea Oracolului este cufundată în ceaţa de nepătruns a elixirului. Asta este arma lui împotriva voinţei tale. Şi nu este nicidecum imparţial. O ştii prea bine.

Solstiţiul…

Cea mai lungă noapte din an.

Te întrebi ce a născocit mintea dementă a Oracolului…

Slujitorii au împodobit templul cu ornamente luxuriante. Sunt mult mai multe ca anul trecut.

Nu ţi se pare, chiar sunt mai multe. Şi mai colorate parcă.

Spoiala îţi provoacă greaţă.

Câtă risipă.

Bătrânul cel năpăstruit a ferecat porţile masive îmbrăcate în foiţă de aur şi argint. Abia se mai ţine pe picioare. Nu a îndrăznit să mai închidă ochii de atunci. Cu sufletul greu, îşi lipeşte fruntea de sigiliu şi îşi murmură conştiincios litania de protecţie.

Îi închizi ochii şi-i goleşti mintea aşternându-i trupul adormit pe lespedea din faţa porţilor.

Dormi sărmane, îi spui. Dormi şi uită… dacă poţi…

Te întorci în templul pustiu.

În Noaptea Sacră, niciun muritor nu are voie să te tulbure în casa ta. Litania de protecţie ar trebui să ţină la distanţă toate dorinţele şi rugăminţile lor. Măcar în noaptea asta. Măcar în noaptea Ta. Pentru că nu se vor putea abţine. O ştii prea bine. Până şi în această noapte vor vrea să te hărţuiască cu impulsurile lor deşănţate… De ce? Pentru că neastâmpărul lor nu poate fi ţinut în frâu. Aşa i-ai creat. Le-ai dat ceva din nesaţul tău.

Linişte…

Dacă ai respira ca ei, acum ai răsufla adânc, eliberat de zumzetul continuu care îţi torturează constant toate planurile energetice.

Niciun muritor, îţi spui în timp ce îţi extinzi fiinţa ocupând tot spaţiul protejat de sigiliu.

Niciun muritor…

Şi totuşi…

O atingere delicată te face să tresari.

Degete fine îţi mângâie picioarele.

Te răsuceşti şi priveşti în jos. O siluetă pluteşte printre lumânările pâlpâitoare.

Este o ea…

Te priveşte fără frică în întrupările tale cioplite în marmură ori turnate în aur, argint şi platină. Îşi trece degetele calde peste gleznele tale din marmură, aur, argint şi platină, înfiorându-te.

Câtă îndrăzneală…

Îţi încolţeşte un gând. Ţi-au adus o ofrandă vie, ca în vremurile de demult.

Ce se aşteaptă? Ce vor de la tine? Să-ţi potoleşti furia cu sângele ei?

Ce barbari…

Fără să-ţi simtă zbaterea, mica făptură îşi continuă explorarea nocturnă. Zâmbeşte strâmb unei întrupări antice, cioplite rudimentar într-un bolovan şi îşi încreţeşte nasul în faţa obrazului bucălat al versiunii tale copilăreşti.

Nu pare să o impresioneze nimic. Nici măcar colosul care susţine bolta.

Se răsuceşte pe călcâie şi porneşte de-a lungul brâului sculptat  în jurul Marii Săli. Îl parcurge lent, oarecum indiferentă, trasând cu vârfurile degetelor contururi la întâmplare.

O studiezi mai atent.

Nu-i neapărat frumoasă. Cel puţin nu aşa cum te-au obişnuit preoţii la festivalurile echinocţiale. O fi din cauză că nu poartă machiajul ritual. Sau poate pentru că părul scurt îi conferă un aer băieţesc. Nici veşmântul de in alb, prins pe umeri cu agrafe de os, nu ajută imaginea generală pentru că acoperă un trup mărunţel.

Dacă ai avea barbă, ca unele întrupări ale tale, ai râde în ea.

Măritul Rege nu s-a îndurat să-ţi trimită o fecioară sânge din sângele lui şi te-ai pricopsit cu o ţărăncuţă. Vreo orfană după care nu va boci nimeni. Nu ar fi prima dată.

Păşeşte desculţă pe onixul lustruit lăsând în urmă căldura tălpilor mici şi miros de ierburi strivite.

Nicio podoabă. Doar smaraldul ochilor ei străluceşte domol în lumina torţelor.

Buzele cărnoase se mişcă abia perceptibil. Poate se roagă.

Îţi încordezi auzul.

Nu, nu-i o rugăciune, e mereu acelaşi cuvânt.

Minciună…

La fiecare întrupare întâlnită în cale, buzele ei rostesc invariabil acelaşi cuvânt, iar şi iar.

Minciună… Minciună…

Rostit în preajma unui preot, cuvântul ar putea-o costa viaţa.

Nu poţi să nu te întrebi… Să fie acesta planul Oracolului? Oare propria ta creaţie a ajuns să te sfideze atât de mârşav? Ar fi în stare Marele Preot să se înjosească într-atât încât să îţi submineze autoritatea cu vorbele unei eretice?

Să fi fost cele unsprezece milenii suficiente pentru erodarea deplină şi iremediabilă a credinţei lor?

Cu o grimasă dureroasă îţi înfrânezi furia.

Nu încă…

Întocmai puterii tale, răbdarea ar trebui să îţi fie nemărginită.

Te întorci la chipul măsliniu cu ochi de smarald.

Nu exprimă nici sfidare, nici ură. Doar o tristeţe resemnată.

Eretică?

Poate… Sau poate nu…

Mijeşte ochii în lumina aurie încercând să recunoască scenele reprezentate în basorelieful de marmură.

Tu nu te-ai războit nici cu imbruşii, nici cu peraltii, cu atât mai puţin cu tumerii. Ei au făcut-o. În numele Tău, Stăpâne…

Îi dai dreptate. Numai tu ştii cât te-ai opus acelor războaie şi cum te-ai străduit de fiecare dată să întorci sorţii pentru a evita masacre inutile.

Minciuni…

Toate acele întrupări cioplite nu sunt decât reprezentări mincinoase. Le-ai tolerat atâtea milenii pentru că, fără ele, le-ar fi fost mult mai greu să cuprindă întreaga ta esenţă. Chipurile acelea umane nu au nimic din făptura ta. Nici măcar colosul cu umeri largi cât marea cupolă şi coapse groase cât baobabii deşertului nu te-ar fi încăput vreodată.

Micuţă făptură, câtă dreptate ai.

I-ai urmărit amuzat jocul până când s-a oprit brusc la mijlocul peretelui de răsărit. Ai văzut cum ochii i s-au rotunjit de uimire şi ai tresărit când a fluierat admirativ.

În sfârşit! Au murmurat buzele ei cărnoase şi smaraldele au scânteiat întărâtate.

A prins a contura cu degetele ei fine pletele de onix răsfirate printre stele. Ţi-a rotunjit în palme nebuloasele învolburate săpate cu migală în alabastru şi şi-a adâncit privirea în ochii tăi de beznă.

Zâmbetul ei a început să capete consistenţă.

Uitasei de acea întrupare măiestrită de Iliador cel Orb.

Îndărătnic. Nebun. Genial.

Cât să fi trecut de atunci. Milenii. Le-ai pierdut şirul. Până şi piatra a uitat că a fost atinsă de dalta lui. Sufletul lui răzvrătit refuzase să-ţi distile înfăţişarea în întrupările obişnuite, cu umeri largi şi bărbie dârză. „După chipul şi asemănarea” nu însemna nimic pentru ochii lui sticloşi.

Zâmbeşti.

Acum îţi aminteşti. Pentru isprava lui, ai vrut să-i redai vederea. Te-a refuzat fără ezitare.

Nu, Stăpâne! Nu ar fi o răsplată ci o pedeapsă. Cum altfel aş putea să te văd aşa cum eşti?

Te întristezi. A sfârşit alungat dintre oameni hoinărind prin munţii cei neumblaţi. I-ai acoperit trupul firav cu un covor de ierburi amare şi i-ai binecuvântat inima plină de iubire cu darul germinării. Te-ai fi aşteptat să crească drept, falnic, cu ramurile răsfirate spre stelele tale de care era îndrăgostit. Alegerea lui te-a intrigat. Şi-a contorsionat îngrozitor trunchiul acoperit de scoarţă crăpată de parcă ar fi fost chinuit de o boală cumplită. Milenii mai târziu ai înţeles. Pentru el, rigiditatea geometrică nu însemna nimic. Curgerile acelea poticnite, răsucirile torturate oglindeau cel mai bine trăirile lui. Şi nu numai ale lui.

Câtă profunzime. Cât curaj.

L-ai binecuvântat cu forţă vitală nelimitată ca să-şi poată desăvărşi opera. Încă mai adaugă strat după strat trupului acela din lemn distorsionat într-un ritm tainic, ancestral, consemnând în inelele lui fiecare epocă.

Toate aceste amintiri ţi-au străbătut planul conştient cât ea a inspirat o dată aerul încărcat de aromele mirodeniilor fumegânde. Şi-a plecat fruntea cu graţie şi a rostit simplu, în dialectul ei tărăgănat.

Mulţumescu-ţi Ţie, Stăpâne, că ai despicat genunile întru fiinţa noastră.

Nici urmă de veneraţie calpă. Doar recunoştinţă curată izvorâtă din convingere nestrămutată.

S-a aşezat acolo jos, în penumbra coloanelor, pe oglinda rece de onix şi a prins a ciupi strunele unei lăute zvelte, cu gât prelung.

Nici când s-au aprins primii tăi aştri nu ai simţit atâta bucurie şi atâta sfâşiere. Credeai că universul creat de tine s-a ticăloşit cu totul. Te-ai înşelat. O! Cât de tare te-ai înşelat.

Micuţă făptură, nici nu îţi imaginezi ce au putut face din mine degetele tale delicate în acea noapte de Solstiţiu…

Talazuri de energie nouă, necunoscută, mi-au asaltat fibrele amorţite.

Mi-ai înlănţuit furia în volburile cascadelor şi ai prăvălit peste mine milioane de curcubee fluide.

M-ai frânt în puzderie de aripi în zbor pe deasupra deltei de argint topit ca să mă izbeşti apoi de stânci într-un infinit de diamante curgătoare.

Pe plaja cu nisip sărat, m-ai trezit cu ţipătul tău sfâşietor de pasăre de pradă. Ai făcut-o doar ca să fiu treaz când am ajuns în valuri, printre delfini ştrengari şi râsete cristaline de copii.

M-ai lăsat să plutesc printre alge şi corali, cu pielea dezmierdată de briza domoală ca apoi să mă absorbi în turbarea taifunului. Mi-ai jelit şi viaţa şi moartea cu tânguirea densă a leviatanilor şi, cu o expiraţie viguroasă, m-ai săltat iar în văzduh ca să-mi aminteşti că nu am făcut aripile fluturilor din pânze pictate ci din nestemate minuscule, ca să nu-şi piardă culorile vreodată.

Sub ciupitura degetelor tale, am murit în frunzele ruginite de toamnă ca să renasc în miliardele de muguri plesnind a floare şi m-am ridicat în zbor, încărcat de nectar şi polen fertil numai ca să cobor, iar şi iar, în fiecare floare, prin pistil până în sămânţa încolţită sub mângâierea aspră a vălului dintre iarnă şi primăvară.

Atunci ai smuls din mine lacrima de rouă, nu ca să mă sorbi ci ca să mă evapori în căldura primelor raze şi să mă trimiţi sus, în norii zguduiţi de tunete şi să mă biciui cu fulgere năpraznice până când aveam să cad epuizat pe crestele înalte ale munţilor. Acolo, în vuietul viscolului, am zăcut ferecat în gheţari ierni nenumărate, în aşteptarea dojanei tale dogoritoare.

Sub căldura mâinii tale am cunoscut mângâierea aspră a palmei bătătorite de coarnele plugului şi, în zbuciumul cântecului tău, am gustat pentru prima oară bucuria mamei oglindită în ochii pruncului abia născut.

În zbaterea strunelor lăutei tale am regăsit la un loc şi bocetul văduvei şi strigătul războinicului.

Fără pic de ruşine, m-ai ademenit în dansul sălbatic al fiarei aruncate asupra prăzii nevinovate, mânată nu de ură ci de foame cruntă, viscerală. Nu eu, foamea mea fără seamăn a muşcat din carnea fragedă pulsând încă de viaţă.

Nu te ruşina, îmi strigă acordurile stridente ale cântului tău.

Este creaţia ta!

Este lupta nesfârşită pentru supravieţuire. Fără jertfa inocenţilor, măreţia evoluţiei s-ar risipi în neant.

Ucide sau vei fi ucis.

Ne-ai cerut să-ţi încălcăm legile, urlă din răsputeri lăuta. Fără biciul cruzimii tale am fi lâncezit şi acum în stadiul de larvă.

Adevărul mă sfâşie pe dinăuntru ca o naştere grea, fără sorţi de izbândă.

Răcnesc de durere până mă nărui…

M-ai adunat cu greu dintre ruinele sufletului meu şi mi-ai îndulcit amarul cu ambrozie. M-ai hrănit cu pâinea ta rumenă, aburindă şi mi-ai dat să beau vinul tău roşu şi tare până mi-ai întremat trupul. Însă sufletul a rămas sfărâmat, nemişcat ca o stâncă.

Nu m-ai abandonat în suferinţă.

M-ai smuls din neclintirea sufletului împietrit de groaza morţii ca să mă porţi de mână prin grădini înmiresmate şi să-mi pui în palmă gâze cu picioare înţepătoare şi aripi moi.

Mi-ai scuturat în pletele negre petale albe sidefate, cu parfum îmbătător. Mi-ai turnat în auz când acorduri line ca râurile de câmpie, când şoapte poticnite murmurate de îndrăgostiţi.

Sub cireşii grei de fructe, îmi zâmbeşti năucitor şi mi te cuibăreşti la piept ca să-mi asculţi bătăile inimii. Apoi mă storci de vlagă pe pajişti pline de flori până când roua nopţii de vară ne ostoieşte fierbinţeala cu vălul ei răcoros.

Într-o clipă de rătăcire, mă azvârli în neagră disperare a despărţirii. Arunci în mine cu sentinţe nemiloase, pronunţate şi executate într-o singură frază şi dispari în zările însângerate de sfâşierea răsăritului.

Te caut în văzduh. Te caut în adâncuri. Te caut în întuneric. Te caut în lumină.

Însetat de dor, te regăsesc la marginea deşertului şi îţi cerşesc apa. Apa ta limpede ca diamantele şi dulce ca mierea îmi răcoreşte fruntea arsă şi îmi alină buzele crăpate de arşiţă.

Credeam că te-am pierdut pe veci.

Cu o atingere diafană îmi alungi spaima încolăcită ca un şarpe în jurul inimii.

Nici nu ştiam că am o inimă.

Tu mi-ai dezvăluit-o dureros smucind brutal negurile pieptului meu îngheţat. O privesc uluit cum se zbate sălbatic.

Făptură măruntă cu trup măsliniu şi ochi de smarald, cântecul tău îmi tulbură sufletul şi-mi limpezeşte mintea.

Îmi merit pedeapsa.

Am fost nebun de furie. Acum mă prăbuşesc istovit la picioarele tale implorându-te să sfârşeşti supliciul.

Nu încă, murmuri îndurerată.

Suferinţa mea te răneşte. Degetele se împleticesc o clipă. Caută ceva în aerul plin de aroma florilor muribunde. Se îndepărtează de lăută şi pipăie febril.

Ştiu ce caută. Ştiu, pentru că aşa am creat totul. Caută firele care leagă totul. Caută acele strune discrete care ţin întreg universul laolaltă.

Le văd în jurul tău. Mă întreb dacă le vezi şi tu.

Te încrunţi frustrată.

Tânjesc după cântecul tău.

Nu mai suport să aştept în liniştea apăsătoare şi mă las prins.

Încerci câteva acorduri făcându-mă să oftez vibrant. Râzi mulţumită şi degetele tale încep să toarcă fire melodioase, când lin curgătoare ca râurile de câmpie, când poticnite ca şoaptele îndrăgostiţilor. Din caierul încâlcit al fiinţei mele, tragi, cu vădită nerăbdare, fibre sensibile pe care le împleteşti meşteşugit ca apoi să le ţeşi după un tipar numai de tine ştiut. Până să mă dezmeticesc, măiestria mâinilor tale m-a coagulat pe de-a întregul şi… mă văd în oglinda ochilor tăi larg deschişi.

Trup subţire de alabastru şi ochi de beznă.

Pletele înverşunate, încărcate de stele, te caută în penumbra coloanelor. Par să aibă o voinţă proprie. Când îţi ating obrazul, tresari înfiorată. Abia acum mintea ta pricepe ce văd ochii tăi de smarald.

Ţâşneşti în sus ca o pasăre cu aripile strânse. Zăboveşti doar o clipă cât să mă măsori apoi te înalţi pe vârfuri şi îţi lipeşti fruntea de fruntea mea plecată.

Îndur supus tortura dulce a buzelor tale.

Cântecul tău răsună acum în toată fiinţa mea.

Micuţa mea războinică, ai câştigat!

M-ai învins. M-ai convins.

Această lume îţi aparţine.

Surâsul tău abia ghicit pare să-mi spună… N-am nevoie de lumea asta dementă, poţi să faci ce pofteşti cu ea. Eu pe tine te vreau. Pe tine, cel adevărat…

Îndrăzneala ei te uluieşte.

Te-a mărunţit fără milă în pulbere fină, te-a trecut prin incandescenţa purificatoare a creuzetului ei şi te-a turnat într-o formă nouă şi neaşteptată doar ca să-ţi spună că nu a făcut-o pentru semenii ei. Nu a venit să-ţi ceară îndurare pentru lumea ei pervertită.

Poţi să faci ce pofteşti cu ea…

A venit pentru tine, cel adevărat.

Te cutremuri.

Nu ea este sacrificiul. Tu eşti!

Da, Tu!

A fost nevoită să te treacă prin focul iubirii ei năvalnice ca să te purifice de otrava cu care ţi-au corupt fiinţa semenii ei şi, întocmai sculpturii lui Iliador, să-ţi arate cine eşti cu adevărat.

Creator cu ochi de beznă şi plete de neguri presărate cu sori arzători, creaţia Ta tocmai Ţi-a sacrificat eternitatea pentru a-Ţi dărui o inimă!