De ceva vreme am o senzaţie bizară. Ceva nu-mi dă pace. Parcă se zbate ceva în interiorul meu, nu fizic, nici mental. Ceva mult mai adânc.

Se zbate, împinge pereţi invizibili, se suceşte, se zvârcoleşte. Nu are linişte. Nu stă locului.

Nu este ceva rău, din contra, este ceva bun, ceva viu, ceva ce trebuie să iasă la lumină.

Din păcate, ştiu că orice aş scoate la lumina acestei lumi va fi privit cu suspiciune sau dezaprobare.

Nu mă potrivesc. Sunt acea piesă de puzzle care nu se potriveşte nicăieri.

Deocamdată…

Îmi vine să urlu şi să le spun „Aveţi răbdare până la final, poate ce am de spus va dezvălui totul.”

Dar…

Răbdarea nu mai face parte din „garderoba” noastră socială. E fost abolită pe motiv că ar fi anacronică. Ne-a fost pur şi simplu extirpată. Tot aşa cum vor să ne extirpe ADN-ul inactiv pe motiv că nu mai avem nevoie de el, cică ar fi… vestigial.

Aşa să fie oare?

Chiar nu mai avem nevoie de răbdare?

S-a dus răbdarea, această trăsătură divină pe care o moştenim direct de la Creatorul nostru.

Am îngropat-o. Nu mai urmărim idei până la capăt. Nu mai citim până la capăt. Nu mai ascultăm concluzii. Nu mai finalizăm proiecte. Totul este pe fugă. Totul este în viteză…

Ei bine, acum, acel ceva (sau poate cineva) din interiorul meu nu mai are răbdare. Nu mai poate aştepta să mă lămuresc întâi ce este. Să analizez dacă vreau cu adevărat să dezvălui acestei lumi anoste ce se ascunde în mine, ce se ascunde în fiecare dintre noi.

Sensibilitatea asta infinită pe care o ţin ascunsă, am educat-o spartan să poarte continuu o armură a durităţii, a stoicismului, ca o calozitate crescută să protejeze ceva delicat dedesubt.

Sub această armură este zbaterea care nu-mi dă pace.

O pictoriţă tare simpatică povesteşte, în clipurile ei de pe youtube, că ţine un jurnal, dar nu unul obişnuit, ci unul în care îi scrie versiunii ei mult mai tinere. Îşi trimite scrisori în trecut. Ce idee faină.

Ce multe am să-ţi spun ţie, copile cu ochii plini de vise.

În primul rând, ţi-aş spune să pleci de acasă din vreme. Fără teamă. Fără regrete. Orice ar crede alţii, eşti suficient de isteaţă să te descurci.

Nu cumva să faci liceul în oraşul natal. Pleacă. Du-te în alt oraş.

Nu alege un profil care să-i impresioneze pe alţii sau să-i satisfacă pe ai tăi. Alege cu adevărat calea pe care vrei să o urmezi. Alege calea cea mai creativă. Calea care să-ţi aducă uimire şi bucurie în fiecare zi. Nu-i lăsa pe profesori să-ţi aleagă drumul şi cariera. Experimentează! Impune-ţi voinţa!

Lasă trecutul în trecut. Orice a fost, prin orice traumă ai trecut, las-o acolo, în trecut, unde îi este locul. Uită! Iartă ca să poţi uita şi UITĂ!

Nu-ţi fie teamă să iubeşti şi să te laşi iubită. Un suflet închipuit atât de frumos de Dumnezeu, merită să trăiască momente frumoase.

Nu pleca urechea la fricile altora, în scurt timp vremurile se vor schimba spectaculos şi cutumele învechite vor dispărea cu totul. Vor fi spulberate de un nou val, mai sofisticat, mai solicitant. Nu-l băga în seamă. Trăieşte din plin!

Călătoreşte în toată lumea. Eliberează-te de povara unei mentalităţi care nu-ţi aparţine.

Creatorul nu te-a adus în lumea asta să tragi în jug pentru un pumn de arginţi, nici ca să porţi pe umeri poverile altora şi nici să trăieşti vieţile hărăzite altora.

Fii tu însăţi! Atâta timp cât nu faci rău nimănui, fii aşa cum doreşti să fii. Exotică. Boemă. Visătoare. Aparte. Diferită. Îmbracă-te trăznit şi vorbeşte cum pofteşti, în orice dialect, cu orice accent, oricât de arhaic ori bizar ar suna. Dacă îţi face plăcere, de ce să nu o faci? Important este ce spui, nu dacă ţi-ai pus limba pe bigudiuri.

Nu băga în seamă sprâncenele ridicate şi şusotelile din urma ta. Indiferent ce faci, întotdeauna vor exista sprâncene ridicate şi nemulţumiţi care să şuşotească pe la colţuri. Borta vântului şi gura lumii nu pot fi astupate.

Îţi scriu astăzi ca să-ţi cer iertare.

Te-am chinuit.

Te-am chinuit ca să fac pe plac altora.

Te-am chinuit ca să te potriveşti în tiparele construite de această lume claustrofobă.

Te-am înghesuit într-un colţ.

Ţi-am ascuns strălucirea de teamă să stârnesc criticile celor din jur.

Te-am abandonat, copil frumos şi luminos cu sufletul ca o zi superbă de vară într-un câmp de maci.

Acum îţi înţeleg zbaterea. Vrei să ieşi la lumină, cu spicele tale de grâu, cu macii tăi arzători, cu albăstrelele tale diafane, cu râsul tău cristalin, fără griji.

Iartă-mă! Iartă-mă şi vino!

Rupe cu mânuţele tale mici paravanul care ne desparte. Rupe-l aşa cum ai rupe ambalajul unui cadou. Cu bucurie şi nerăbdare. Râzând.

Vino să mă încălzeşti cu razele tale copilăreşti şi să mă învălui în gingăşia ta fără margini.

Nu te teme.

Nu te voi mai urca pe nicio scenă nenorocită şi nu te voi pune să reciţi vreo poezie impusă.

Nu trebuie să dai niciun examen. Nu suntem la şcoală.

Hai să păşim împreună în lumina unui nou răsărit.

Voi aşterne pe hârtie tot ce-mi şopteşti şăgalnic. Nu ca să te expun lumii meschine care te-a exilat, ci ca să luminăm calea altor suflete încuiate în spatele convenienţelor.

Nu trebuie să o faci în fraze savante, păstrează-ţi puritatea gândurilor şi vorbeşte fără teamă. Nu trebuie să mulţumeşti nicio sprânceană ridicată, nicio gură care bombăne.

Hai, vino la lumină! De data asta o faci numai şi numai pentru tine.