Sarea cea amară

Fereşte-mă, Doamne, de smintiţi!
De-amăgitoare vorbe
Uşor se lasă ispitiţi
Şi uită ale Tale slove.

Au rătăcit pe rafturi
Învăţături şi pilde.
Sub colbul gros, în straturi
Aşternut de nemiloase ghilde,
Grele ferecături de aur
Ţin paginile strânse
În creştinesc tezaur
Pe când norod de inimi plânse
Îşi află calpa izbăvire
În vorbe seci, de clacă,
De parcă Sfânta Mântuire
Ar fi o simplă joacă.

Divinele-Ţi porunci
N-au loc în ziua strâmtă
Şi nepăsarea sapă răni adânci
Pe care nime’ nu vrea să le simtă.

Sărmani, de foame prigoniţi,
Între străini din greu trudesc,
Acasă, pruncii oropsiţi
Oastea de îngeri o sporesc
Şi înşirăm întregul neam
În lung, pios pomelnic
Sperând că, astfel, bietul om
Nu va mai fi vremelnic.

Prinşi în vârtej, uităm că-n slavă
Veghezi fără odihnă tot
Până şi sarea cea amară
Lăsată îndărăt de Lot.