Te pierzi
În zile fără număr.
Te cerţi
Când priveşti peste umăr
Şi urma paşilor dispare
În praful drumului numit uitare.

Te amăgeşti
Cu laurii victoriei de-o clipă,
Te-mbrobodeşti.
În scuze eşti expert, chiar faci risipă
Şi te trezeşti târziu din năuceală,
În mintea ta a rămas doar cocleală.

Te temi
De umbra ce te caută din urmă.
Te ascunzi
Până te rătăceşti în turmă.
Te fericeşti cu a ta nepăsare,
Nici umbra ta nu îţi mai dă crezare.

Te înspăimânţi
Când măsori timpul risipit.
Te îngrozeşti
La gândul că există un sfârşit
Şi toate angoasele din lume
Te strigă şi îţi spun pe nume.

Te resemnezi:
„E greu. Este cumplit de dificil”
Te înfierezi:
„Nu voi fi niciodată prea abil”
Şi te îngropi sub munţi de neputinţă
Când sufletul tânjeşte de dorinţă.

Visezi
Să urci pe-nalte piscuri,
Doreşti
Să îţi asumi noi riscuri.
Dar te împotmoleşti în propria mocirlă,
Cazi în genunchi, îţi plângi de milă.

Faci calcule
„Eu am făcut… dar mult mai este…”
Faci grafice
„Cu acest punct voi trece peste…”
Dar orice mic eşec de ziduri te izbeşte
Şi peste graficele tale iarba creşte.

Ştii prea bine: orice mică ezitare
Te târăşte fără milă în uitare.
Până şi eu, a ta oglindă, m-am săturat
Să tot aştept să te aduni… curaj desperecheat.

Pământul s-ar opri de spaimă
Şi-ar tremura de a cometei faimă?

S-ar piti Luna-n mare
De teama nopţii viitoare
Şi Soarele ar refuza să ardă
De teamă că suflul o să-şi piardă?

Galaxia nu ar mai vrea stele să nască
Gândind la neagra gaură ce-şi cască
Pâlnia nesătulă, de pierzare?

Ar împietri Perseu în ochi rău de Meduză?
Şi-ar găsi în călcâi Ahile scuză?

Heracle ar fugi de hidre?
Ar zgârci timpul nisipul în clepsidre?

Ce vânt dement visul îţi risipeşte?

Ce zid de nepătruns în jur îţi creşte?

Ce lanţ de gheaţă glezna îţi răneşte?

Ce beznă sumbră mintea-ţi păstoreşte?

Ce torţă hulpavă aripa îţi topeşte?

Nu strânge pleoapa, nu feri privirea,
Tu, cel din oglindă, vrea visului tău pieirea.