În lumina blândă a după-amiezii, cele două fetiţe păreau îngeri coborâţi din ceruri. Ţintuite în scaunele plutitoare, priveau fericite dansul nebun al bomboanelor multicolore.

– Fetelor, gata cu joaca. Avem treabă – în vocea Melissei se simţea o undă de iritare.

Ghiduşiile gemenelor făceau să treneze programul de recuperare şi depăşise cu săptămâni întregi termenele de finalizare a pregătirii. Când erau împreună făceau tot felul de năzbâtii, dar nu le putea despărţi. Nu le putea ţine departe una de alta. Încercase o separare la începutul proiectului şi nu a obţinut decât o revoltă mută şi o apatie fără margini din partea lor.

O privire argintie o ţintui pe doctoriţă în cadrul uşii şi bomboanele se izbiră cu ură de podea. Feţişoara Elizei era schimonosită de ciudă, iar părul complet alb îi plutea în jurul capului ca o aureolă prevestitoare de rău. Fără să atingă vreun buton, Lorena îşi apropie scaunul de al surorii ei. Îi captă privirea şi îşi legăna capul ca şi cum i-ar fi cântat.

Pe canale abia perceptibile, Melissa interceptă mental schimbul telepatic dintre fetiţe. Imagini cu efect liniştitor treceau de la Lorena spre Eliza: fluturi, câmpuri înflorite, păsări multicolore, iepuraşi pufoşi, ape line, pajişti de un verde ireal.

Magia pacificatoarei funcţiona. Buclele Elizei se aşezau potolite pe umeri şi feţişoara îşi recăpăta drăgălăşenia. Privirea argintie se coborî spre mânuţele inerte din poala rochiei brodată cu maci. Melissa primi mental de la micuţa răzvrătită o imagine cu o floare. Nu percepea doar imaginea, fetiţei chiar îi părea rău. Simţea asta în valul de căldură cu care o înconjură.

În cele şapte luni de când demarase programul de reabilitare, scena se repetase de foarte multe ori, doar că de data asta Lorena îşi luă în serios rolul de împăciuitoare şi îl jucă la perfecţiune. Abia acum, reuşise să o domolească pe vulcanica Eliza.

Născute pe staţia Merka în urmă cu 5 ani, gemenele erau rodul unui proiect genetic declarat eşuat. Manipularea ADN-ului unui telepat merkian celebru trebuia să producă un specimen superdotat capabil să străpungă adâncimile universului cu puterea minţii şi să deschidă calea navelor de explorare, dar soarta (aşa cum obişnuiau cercetătorii să-şi numească greşelile) a făcut ca materialul genetic să capete forma celor două mogâldeţe.

Deşi prezentau toate caracteristicile superdotaţilor: părul complet lipsit de culoare, tenul măsliniu, ochii gri, puteri telepatice şi telekinetice, fetiţele aveau un defect major… paralizie totală şi o muţenie inexplicabilă. După dezbateri aprinse dacă ar trebui lăsate în viaţă sau nu, au ajuns în centrul de recuperare de pe Decros, în grija Melissei Sandrov, empată specializată în recuperarea superdotaţilor.

Ea însăşi provenea dintr-un experiment similar. După ce dezamăgise cercetătorii rămânând la nivelul de empat şi receptor imagistic, a fost scoasă din program şi plasată într-o familie iubitoare care-i cultivase compasiunea şi dorinţa de a-şi ajuta semenii. Aşa a ajuns să îngrijească copii cu trupuri firave, ce ascundeau puteri nebănuite.

Cuprinsă de remuşcări Eliza dirijă scaunul şi ajunse lângă cea de-a doua fiinţă din viaţa ei care-i arătase compasiune. Căuta cu sfială zâmbetul iertător al Melissei şi cerşea din priviri mângâierea ce avea darul să o liniştească după fiecare furtună emoţională.

– Eliza, mica mea războincă şi Lorena, pacificatoarea mea dragă – le dezmierdă şi le îmbrăţişă pe rând peste chingile incomode ale scaunelor. Sunteţi pregătite? Azi e ziua cea mare!

Ochii fetiţelor sclipiră de bucurie şi pe chipuri li se citea nerăbdarea.

– Lucraţi cum am stabilit, da? Vă concentraţi asupra propriului corp. Pe cine eliberez întâi?

Luând forma unui şoim în picaj, gândul Elizei întrecu micul canar colorat al Lorenei şi se retrase iute când simţi privirea Melissei.

– Deci? Lorena!

Simpla aprobare venită din partea doctoriţei avu ca efect descătuşarea micuţei. Pentru o clipă, Lorena rămase suspendată deasupra scaunului încercând să-şi menţină echilibrul. Pluti până ajunse cu tălpile pe podea, îşi aduse corpul la poziţie verticală şi ridică mulţumită capul.

– Acum păşeşte! – o încurajă Melissa încercând să-i transmită un sentiment de încredere printre miile de confetii şi baloane colorate împrăştiate de mintea Elizei.

Copila simţea podeaua caldă sub tălpi. Începu să ţese câmpul telekinetic în jurul picioarelor aşa cum învăţase la antrenament şi începu să târâie picioarele. Paradoxal, puterile aproape magice cu care se născuse nu-i puteau aduce această mare fericire pe care o simţea păşind ca oricare alt om.

Străbătu jumătate din lungimea camerei şi se întoarse spre Eliza. Fără a mai aştepta aprobarea Melissei, catarama se desprinse cu zgomot şi Eliza pluti până la câţiva metri în faţa surorii ei.

Concentrarea puse stăpânire pe mintea ei răzvrătită şi, încercând să domolească mişcările smucite, păşi stângaci până ajunse faţă în faţă cu Lorena. Cu o privire ştrengărească, îşi lipi nasul de nasul ei, apoi îi depuse un sărut victorios pe obraz. Spre disperarea Melissei, nu se mulţumi doar cu atât. Îşi adună toate forţele pentru a ridica braţele şi îmbrăţişă strâns acea fiinţă dragă cu care împărţise uterul artificial, suferinţele şi frustrările. Pentru câteva clipe întregul centru de recuperare pluti într-o mare de inimioare, steluţe şi flori.

Lorena, făcu un efort imens, mult peste puterile ei telekinetice, şi îşi cuprinse sora.

Mulţumirea Elizei dură cât o zbatere de aripi de fluture.

Dorea mai mult…

Dorea să simtă sub tălpi nisipul dogoritor al plajei, pietrele rotunde din apele repezi de munte, iarba plină de roua dimineţii…