În palmă eu strâng o lacrimă de stea.
Nu-i rubin, diamant, nici măcar peruzea.

Am primit-o în dar. Simplu gest de poet
Puţin cam bizar, nicidecum desuet,
Doar iubire topită în castă tandreţe…
Dacă astrele plâng, o fac de tristeţe?

Îşi vând fără teamă a lor nemurire
Să capete-n schimb un strop de iubire?
Văpaia îşi dau pe-o atingere caldă…
Or fi ele-n stare de dragoste oarbă?

În palmă ţin strâns o fărâmă de stea,
Grunjoasă, colţoasă, o piatră sadea.
N-ai zice că-n noapte pe cer a dansat,
N-aş spune că sufletul mi-a luminat.

Acum zace rece. O piatră poroasă,
Cumplit clocotită, la vârfuri tăioasă.
E fără suflare. O privesc cu uimire
Că totuşi mă arde cu a ei amintire.

Demult s-a pornit de printre surate,
Ale nopţii mirese, văpăi adorate.
Umblând cale lungă sclipirea şi-a stins
Şi ţelul suprem, murind, şi-a atins.

În recea odihnă se aspreşte în palmă,
Pe buze-nfloresc picuri grei de dojană:
Pentru ce-ai rătăcit în cumplitul abis?
Pentru ce strop de-amor? Pentru ce magic vis?
Pentru ce gând nebun ţi-ai tocmit strălucirea?
Pentru ce umăr rece ai trădat nemurirea?

Adun cald în palmă o inimă de stea.
Nici măcar nu-i rubin, diamant, peruzea.