Mi-e dor de glasul mamei…
De mâna ei pe frunte
Şi zâmbetu-i fugar.

Ai închis ochii doar o clipă, veghea să-ţi odihneşti,
Au trecut ani de-atuncea şi încă îmi lipseşti
Cum mării îi lipsesc zorii după furtună
Şi, verii însetate, vântul de vreme bună.
În zbor tăcut de flutur, din când în când vesteşti
Că nu eşti prea departe chiar dacă nu vorbeşti.
Nu plânge, îmi spui parcă în zbateri, nu cuvinte,
Că-n cer adună Domnul sobor de mame sfinte
Să verse, la nevoie, potop de lacrimi grele
Ca de pe prunci să spele şi vină şi durere.
Cu ochi de cer senin, somnul să le vegheze,
Oriunde ar păşi, în taină, să-i urmeze.
Cu aripi mari şi albe, lor să le ţină scut,
Cu totul să-i cuprindă, cald, ca la-nceput.

Mi-e dor de glasu-ţi, mamă…
De mâna ta pe frunte
Şi zâmbetu-ţi fugar.

…Şi-aştept să vină vara…
Ca-n zborul cel de flutur, tăcut să îmi vesteşti
Că nu eşti prea departe chiar dacă nu-mi vorbeşti.