Soarele îşi cernea razele printre frunzele crude de deasupra mea. O briză plăpândă se chinuia din răsputeri să fure polenul viorelelor ce albăstreau poiana.

Îmi plăcea să vin aici încă de când eram copil. Era un loc tainic, păzit cu străşnicie de colţii mari de stâncă. Puteam ajunge aici pe o potecă firavă, numai de noi ştiută.

Merita efortul!

Mă fascinau copacii bătrâni şi scorburoşi ce-şi aveau sălaşul la marginea luminişului. Păreau mai bătrâni chiar decât timpul însuşi.

Pe vremea când am descoperit poiana, legendele şi basmele bunicilor aveau încă o mare putere asupra mea.

”Să nu îţi rezemi niciodată spatele de copacul acesta!” mă avertiza bunicul privindu-mă cu seriozitate de după sprâncenele stufoase.

„De îndată ce o vei face te va ademeni cu povestea lui şi nu vei mai avea scăpare. Are o poveste atât de lungă şi atât de captivantă încât, ascultând-o, vei prinde şi tu rădăcini.”
Vorbea atât de sincer şi îngrijorat încât ani de-a rândul am păstrat distanţa de trunchiul brăzdat de ani.

Timpul a trecut, bunicul s-a dus dintre noi deodată cu rândunele şi multe zăpezi la rând au îngreunat crengile bătrâne ale copacului din poiană. Cu picioarele ostenite de urcuş şi abia răsuflând m-am oprit lângă copacul bunicului. De data asta l-am privit fără teamă. I-am atins scoarţa şănţuită adânc şi i-am ascultat freamătul frunzelor.
– Cum o mai duci, moşnege? A fost tare grea iarna asta… văd multe crengi rupte…
Sub palmă am simţit o vibraţie ca un murmur prelung.
– Ai ostenit bag seamă, te dor şi pe tine crengile… rădăcinile? Şi pe mine tare mă mai dor.
Vibraţia s-a transformat în oftat.
– Ehe, dac-ai putea vorbi… câte mi-ai spune… Măcar de-ar fi adevărată legenda bunicului.
Cu oarecare curiozitate şi ignorând avertismentele, m-am aşezat la rădăcină şi mi-am lăsat spatele obosit pe scoarţa brăzdată. Eliberată de povară, am oftat adânc şi am închis ochii.
„Eheee, draga moşului… de multă vreme nu am mai avut oaspeţi.”
Am deschis ochii şi am privit în jur. Nici ţipenie de om.
Mi-a luat-o mintea razna, o fi de la tensiune…
Am tras aer în piept şi am încercat să mă liniştesc. Am privit poiana vălurită în albastru şi am ridicat ochii spre cerul senin.
Doamne, cât îi de frumos!
– Şi încă are să mai fie, dacă nu or mai fi oamenii aşa haini… am auzit un glas hârşâit undeva deasupra capului.
Am dat să mă ridic.
– Nu te spăria! Te ştiu încă de pe vremea când erai o mogâldeaţă cu ghetuţe roşii. Veneai pe aici cu bătrânul cel cu sprâncene stufoase. Erai tare sprintenică pe atunci.
– Cine eşti?
– Oamenii îmi spun moş Stejar. Nu-s de prin partea locului. Ai mei trăiesc departe, ascunşi în munţi.
– Dar am mai văzut stejari în pădurile astea, am ripostat eu.
– Ei, draga moşului, alea-s odrasle de-ale mele, mândria bătrâneţilor mele.
– Cum ai ajuns aici?
– Chiar vrei să ştii povestea mea? E o poveste tare lungă. O pot spune numai dacă te legi să o asculţi până la capăt.
Pentru o clipă am văzut în faţa ochilor chipul serios al bunicului.
Trebuie să am grijă.
– Mă leg numai dacă vei termina cu un ceas înainte de asfinţit, să pot ajunge acasă.
– Nu ştiu ce să zic, e o poveste tare lungă… au trecut peste mine sute de ierni.
– Ei, moş Stejar, îi mai scurta şi domnia ta că doar n-o fi bai. Altfel, tot acum mă ridic şi plec.
În clipele de tăcere ce au urmat mi-am pus întrebarea:
Oare cum gândesc copacii?Oare l-am înduplecat să-mi spună povestea fără să mă vrăjească?Cât de mult îşi dorea să-şi povestească viaţa?
– Aşa vom face… Am să mă strădui să mântui istoria cu un ceas înainte de asfinţit, numai dacă domnia ta te legi, să spui nepoţilor povestea.
– Mă leg!
Mulţumită de mica mea victorie, m-am aşezat mai bine pe pernuţa de muşchi şi mi-am învelit genunchii cu poalele hainei.

***

– În urmă cu multe… multe toamne… nu mai ştiu câte… după patru sute le-am pierdut şirul… am fost înşfăcat de pe ramura părintelui meu de o pasăre hulpavă. M-a purtat în cioc departe tare până i-a venit de hac o gaie şi m-a scăpat din înaltul cerului chiar aici. Am avut noroc. Am căzut într-un morman de frunze care mi-a ţinut de cald toată iarna. Cum a dat căldura cea mare şi s-a topit omătul, am pleznit de bucurie. A fost un an bun, cu cele cinci frunze am înaintat serios.
– Moş Stejar, dar nu ţi-a fost teamă de lighioane?
– Ei, ca orice lăstar… dar am avut noroc cu un bursuc ursuz ce îşi avea vizuina colo sub tufa aceea de urzici. Îşi apăra casa cu mare îndârjire, nici măcar mistreţii nu îndrăzneau să se apropie.
Încercând să-l păcălesc să sară peste câţiva ani, l-am întrebat:
– Şi cât timp te-ai bucurat de compania bursucului?
– Când s-a prăpădit eram un pic mai înalt ca socul cel de colo din poiană. Cam tot pe atunci am primit primele veşti de la ai mei. O albină plină de zel mi-a adus câteva boabe de polen de la verii mei de peste munte. Zburătoarea mă căutase mult, o legaseră rubedeniile mele să mă găsească musai.
– Copacii pot vorbi cu albinele?
– Cu albinele, cu păsările, cu vântul, cu cerul, cu stelele… Numai oamenii nu ne mai aud glasul, au surzit de tot.
– Dar eu te aud…
– Cu tine-i altă poveste… Cum îţi spuneam primisem veste de la ai mei… Părintele meu căzuse la datorie. Un tânăr cârmuitor i-a cerut iertăciune vreme de trei zile încheiate. Avea să facă din el stâlpi pentru un mândru lăcaş închinat Bunului Dumnezeu.
Şi-a cutremurat coroana abia înverzită şi a gemut sub povara amintirilor.
Încercând să-i abat gândul de la amintirea întunecată, l-am întrebat:
– S-au aciuat şi alte animale pe aproape de dumneata?
– Cum nu. De pildă, într-o primăvară a fost pe-aici un vânt de pe alte meleaguri. S-a străduit, vrăjmaşul, să mă doboare, dar nu a izbutit. Doar rădăcinile de la răsărit s-au ridicat mai mult deasupra ţărânei. Sub ele şi-au găsit adăpost nişte iepuri. Năstruşnicele ghemotoace de blană îmi gâdilau rădăcinile cu mustăţile lor lungi şi îmi ţineau de urât cât era ziua de lungă. I-am apărat cum am putut mai bine de vulpile şirete şi de lupi.
– Ţi-i frică de vreo lighioană?
– Ei, ba bine că nu. În vremea unei arşiţe năpraznice au dat iama sub scoarţa mea nişte pârdalnici de viermi. Rodeau şi rodeau, iar pe mine mă ustura sufletul, nu alta. Am trimis un fluture să-mi aducă doftoroaia din crângul învecinat.
– Doftoroaia? Dar copacii au doctori?
– Da, doftoroaia ghionoaie. E mare meşteră când vine vorba de viermii de sub scoarţă. Îi ascultă cu urechea şi cu ciocul ei ascuţit străpunge până la ei şi-i înşfacă.
– Şi nu doare?
– Doare, dar numai aşa te scapă de necaz. Ştii ce-mi lipseşte cel mai mult?
– Ce?
– Nopţile cu lună plină în care se adunau în poiană măiastrele pădurii.
– Măiastrele… a ielele cele despletite de sucesc minţile oamenilor cu jocul lor.
– Urât le spuneţi voi, oamenii. Şi nu sunt rele deloc. Colo sub fratele arin au săpat o fântâniţă. Spuneau că apa e vrăjită şi are puteri tămăduitoare. Îşi despleteau cosiţele, îşi înmuiau năframele în apa izvorului şi o împrăştiau în toată pădurea. În anii aceia am văzut aşa de multe flori, cât nu am văzut în viaţa mea întreagă. Aveau grijă de fiece firicel de iarbă.
– Unde sunt ele acum?
– S-au ascuns în peşteri, adânc în inima muntelui. Le-au alungat războaiele şi oamenii haini. Am rămas doar cu cintezele gălăgioase şi cucii cei năuci. Din când în când o mierlă îşi mai ridică glasul din nucul cel de colo. Ori poate vreo veveriţă îşi mai află sălaşul prin vechile mele scorburi lăsate în urmă de mătuşa ghionoaie. Le simt pe crengi gheruţele ascuţite şi cozile stufoase. Încing câte-o hârjoană sus, sus pe vârf, ori coboară iute şi aleargă pe pământ în jurul meu. Neastâmpărate tare!
– Dar nu-ţi mănâncă ghinda?
– Las’ că-i destulă. Aşa a rânduit Cel de Sus. Noi le hrănim şi ele ne ţin de urât.
– Dar oameni au fost prin poiană?
– Destui. Până să se astupe drumul, veneau cu oi şi capre. Aşa l-am cunoscut pe Ilieş, ciobănaşul cel tânăr. Era o vreme câinoasă, c-o ploaie măruntă şi rece de-ţi îngheţa şi sufletul. S-a pitit la rădăcina mea, cam pe unde stai tu acum. Am strâns frunzele deasupra lui cum m-am priceput mai bine să nu-l mai ude ploaia. Drept mulţumire a scos un fluier de os şi dulce mi-a doinit. Cu el am stat mult la taifas. A venit şi-n anii ce-au urmat până într-o zi când a venit plângând. Şi-a îngropat fluierul sub rădăcina mea, şi-a luat rămas bun ca de la un părinte şi dus a fost. Cam pe atunci au fost războaie multe şi cuget c-a fost luat la oaste. În anul acela s-a abătut pe-aici o buhă singuratică. Un foc pârdalnic îi prăpădise puii. Hohotea după ei în fiecare noapte. Ţi se rupea sufletul nu alta. Am găsit-o într-o dimineaţă răpusă de deznădejde. Am acoperit-o cu frunze să nu-i tulbure nimeni somnul de veci.
– Sărmana! Ia spune, moş Stejar. Văzut-ai războaie aici, chiar în poiană?
– Străinul n-a îndrăznit nicicând să-şi afle sălaşul printre noi. L-am fi zdrobit pe dată. În schimb, la vreme de mare năpastă am primit sub ramurile mele pribegi din sate pârjolite. Prunci, mame şi bătrâni au stat ascunşi aici de frica hoardelor tătare… neam hain şi fără suflet ce-a înrobit prunci fără de vină. De la o vreme nu am mai auzit de ei, s-o fi îndurat Prea Sfântul şi i-a cules de pe faţa pamântului.
– Ei, s-au potolit la casele lor. Sunt alte vremuri.
– Bine-au făcut! Din timp în timp, doar şoimii îmi mai aduc veşti din lumea largă. Cu două toamne-n urmă oamenii cei răi cu huruitoarele lor mi-au doborât verii de peste munte şi nici măcar nu s-au ostenit să le facă cele de cuviinţă, după datină. I-au aruncat în carele cele uriaşe de umblă singure şi duşi au fost. Nici prin cap nu le-a trecut să-şi ceară iertăciune, cum se făcea în vechime. Cât de îngrijit odraslele celor doborâţi… nici vorbă. Mai rău, pe unii i-au prins sub tălpile lor grele şi i-au sfârtecat… fără milă.
S-a cutremurat atât de tare încât am crezut că-i vor trozni toate crengile.
– Mi i sufletul plin de obidă, mi-s frunzele amare de-atâta fum. Mi-s rădăcinile închircite de atâta apă otrăvită ce a curs din cer. Măcar de ar veni odată cu huruitoarele lor să-mi curme suferinţa.
– Nu, moş Stejar. Ce tot spui acolo? Aici n-or să ajungă în veci. M-am îngrijit de asta împreună cu copii mei. În locurile astea nu va călca picior de om rău. E lege!
– Tot lege a fost şi-n vremea vremii. Legământ sacru! Omul să ia din codru cât să nu-i prisosească şi să-ngrijească cu sfinţenie odraslele celor jertifţi. Acesta era legământul de care oamenii şi-au bătut joc. Când are să piară codrul, curând o să-l urmaţi. Or să rămână munţii sterpi şi colb negru-n izvoare.
– NU! Eu şi ai mei luptăm să apărăm pădurea!
Tăcu preţ de o clipă, fremătându-şi supărat ramurile în lumina roşie a amurgului.
– Bunico! Eşti bine?
– Ilincuţă, draga bunei, dar ce faci tu aici?
– Nu ai venit la prânz şi mama-i îngrijorată. Ne-a trimis să te căutăm. Tata a pornit pe vâlcea. Eu ştiam că dau de dumneata aici. Dar cu cine vorbeai?
– Uite, cu moş Stejar. Fă cunoştinţă cu el. E înţeleptul pădurii, ştie multe poveşti şi legende.
În loc de vorbe, Ilinca făcu ce ştie ea mai bine. Cuprinse în braţe trunchiul uriaş şi îşi lipi obrazul îmbujorat de scoarţa aspră.
Copacul suspină şi de pe frunze se desprinse un strop de sevă proaspătă ce atinse fruntea fetei.
– Moş Stejar, nu plânge! Voi avea eu grijă de dumneata, aşa cum am grijă şi de puii dumitale pe care i-am plantat în jurul casei noastre.
– Ilincuţă, dragă copilă, să te ţie Bunul Dumnezeu cu sănătate că mare bucurie mi-ai făcut. Mi se înnegrise sufletul de-atâta suferinţă. Mi-ai mai risipit din griji. Să creşti în pace.
Deloc speriată de vocea hârâită a copacului, Ilinca îşi lăsă capul pe spate minunându-se de mărimea lui.
Moş Stejar, îşi scutură semeţ coroana împrăştiind stropi mari în jur.
– Iată, se apropie asfinţitul! Mergeţi cu bine, dragele mele! Să nu uitaţi de legământ! Eu mi-am ţinut făgăduiala, acum e rândul vostru!
I-am făcut un semn Ilincăi şi am îmbrăţişat împreună trunchiul. Fetiţa se străduia din răsputeri să cuprindă cât mai mult, dar nici că reuşea să ajungă la degetele mele.
– Bunico, eu cred că are peste cinci sute de ani. Uite, noi două nu-l putem cuprinde.
Fără să-i pese de asprimea scoarţei îşi mai lipi o dată obrazul de trunchi şi murmură:
– Rămâi cu bine, străbune. Acum că ne cunoaştem, am să mă întorc curând să stăm la poveşti.

***

În zilele ce urmară, Ilinca veni însoţită de toţi copii din sat. Ascultară poveştile străbunului Stejar şi se îngrijiră cu dragoste de el, de odraslele lui şi de întreaga pădure.
În mijlocul satului încropiră o pepinieră şi în fiece toamnă cereau voie lui moş Stejar să adune seminţele copacilor din pădure pentru a creşte puieţi vânjoşi. Păziţi cu străşnicie de copii, oamenii din sat nu îndrăzneau să se atingă de vreun copac fără să îi ceară iertăciune şi fără să planteze alţi trei în loc.

***

Dedic aceste rânduri tuturor „Ilincelor” şi „Ilieşilor” care au înţeles adevăratul rost al pădurii.
Iar celor ce îndrăznesc să încalce străvechiul legământ le menesc: să îi trăznească cerul, să cadă retezaţi, carnea le fie ciugulită de corbi şi ciori, oasele să le fie măcinate de ape şi pietre, iar vântul să le împrăştie pulberea în cele patru zări. Să nu-şi găsească în veci odihna şi să n-aibă unde-i plânge nepoţii, că nu-i păcat mai mare ca uciderea codrului.

De mergi mai des în codru
Cu treabă sau discret,
Fii bun creştin, nu lotru
Şi-arată c-ai respect.

De-i musai să sacrifici
Prea falnicul bătrân,
Nu uita să-i justifici
Cumplitul gest păgân
Şi-n rana provocată
Nu unul, ci alţi trei
Plantează de îndată
Aer curat de vrei.

Dacă peniţa-mi ascuţită
Adus-a vreo ofensă,
O voi păstra pitită
Şi fără recompensă.

Vă rog chiar să îmi spuneţi
Pe dată, ce-a smintit
În slove voi să puneţi
Ce trebuie ghilit.

De v-a plăcut povestea
Din inimă născută,
Faceţi să meargă vestea,
S-o faceţi cunoscută.