Gâtul cercetătorului uscăţiv se răsucea din ce în ce mai dureros mânat de o forţă nevăzută. Chipul ca de statuie al prelatului nu oglindea nici cea mai mică urmă de efort. Nu clipea. Urmărea cu detaşare ligamentele torsionate care antrenau vertebrele într-o mişcare spiralată. Troznitura din zona cervicală nu mai era decât o consecinţă firească. L-ar fi putut ucide într-un milion de moduri. A ales să-i ordone, cum numai un locator o putea face, să-şi frângă singur gâtul. În nanosecunda părăsirii corpului, conştiinţa lui Milton se desfăcu întocmai unui nufăr dezvăluind acel secret pe care nicio tortură nu i l-ar fi putut smulge. O flacără înaltă, cu miez alb incandescent, izbucni din cadavrul încă în cădere.
— Focul iadului este o pedeapsă prea uşoară pentru un trădător ca tine, Milton, murmură rece Julius şi întorse spatele coloanei de fum.
(Şi acum continuarea)
***
— Ce se întâmplă? întrebă Victor.
Mâini agitate se căutau, buzele tremurau panicate sub impulsuri necunoscute rostind nebuneşte:
— Se stinge… Se stinge…
— Se stinge?
Ochii argintii îl fulgerară mânioşi şi trupuşoarele plăpânde ţâşniră în aer. În loc de vorbe i se dezvălui în amintire portretul blând al bătrânului cu ochi migdalați și riduri adânci.
— Xiao, şopti şi în faţa lui, din neant, începu să crească un sâmbure de energie irizând în albastru electric. Curând câmpul teleportor explodă într-un vârtej de particule dezlănţuite. Unda de şoc îl descumpăni impingându-l câţiva paşi inapoi. Dumnezeule mare, ce aveau de gând? Microfurtuna stârnită în nucleul portor a lui Polux smucea paginile cărţii căzute pe canapeaua-atol încă adâncită acolo unde şezuseră cu câteva clipe în urmă. În epicentrul micului uragan luminiscent materia se opaciza treptat construind o siluetă adusă de spate, cufundată în rugăciune.
De îndată ce licăririle se stinseră şi tălpile goale ale copilelor atinseră podeaua transparentă, plămânii bătrânului se umplură cu aer curat. Ridică pleoapele grele doar pentru a le coborî iar. Lumina îi pătrundea până în adâncul creierului, fără oprelişte. Săptămânile petrecute în bezna temniţei îi afectaseră irişii făcând lumina greu de suportat. Degete mici, calde, îi pipăiau ridurile adânci, îi căutau zâmbetul, îi gâdilau pleoapele. Într-un târziu reuşi să-şi vadă salvatoarele.
— Luminile ochilor mei, murmură fericit şi le cuprinse cu braţe obosite.
***
— Stareţul, aici?
— Da, doctore Jolstone. Chiar acum urcă. A întrebat de gemene…
— Dumnezeule mare! Totul e pierdut…
Smulse unul din sertarele biroului şi înşfăcă arma. Ştia că nu putea face mare lucru cu micul lui pistol şi, totuşi, îl puse în buzunar. Şoptind o rugăciune porni spre uşa biroului. O undă de şoc îl aruncă pe spate înainte să o poată deschide. Se aştepta să-l vadă pe înaltul prelat năpustindu-se asupra lui, dar uşa era la locul ei, închisă. Din spatele ei se auzeau strigăte. Ascultă cu atenţie. Era Lucia.
— Au dispărut! Gemenele… ajutor… ajut…
— Unde sunt? Vorbeşte, femeie? o interogă brutal vocea aspră a prelatului.
— Erau acolo, sus. S-au dus…
— Unde?
— Au dispărut. S-au evaporat, îi răspunse vocea înspăimântată a asistentei.
— Neisprăviţilor, meritaţi să ardeţi în iad cu toţii, urlă prelatul.
Jolstone se adună cu greutate de pe jos şi smuci uşa ţinând arma pregătită. Dacă se atinge de un singur om de-al meu îl spulber, gândi şi năvăli în hol tocmai când uşile liftului se închideau în urma lui Julius. Răsuflă uşurat şi o ajută pe Lucia să se ridice.
— Au dispărut, doctore. Pur şi simplu au dispărut… aşa cum au dispărut jucăriile atunci…
— Potoleşte-te, Lucia. Totul e bine. Sunt convins că fetele sunt bine.
— Dar, doctore… întâi Melissa, acum fetele. Şi Eminenţa Sa… Atât de furios… Este înspăimântător… Ce se petrece?
— Vom afla curând, copilă. Foarte curând, spuse Jolstone zâmbind misterios.
***
Fumul albăstrui îşi croia drum şerpuit dinspre beţişoarele cu capătul înroşit de jar spre tavan. Ştia parfumul. Santal. Întotdeauna îi asocia mirosul cu un chip blând, luminos care-i învăluia sufletul speriat într-un cocon de linişte şi pace. Câteva şuviţe aurii dansau în jurul obrazului drag atrăgându-i hipnotic atenţia. Vis sau amintire? În depărtare se auzea un clinchet diafan ca de clopoţei de vânt. O adiere de gheaţă împrăştie chipul atât de drag lăsând în urmă dâre murdare iar clinchetul deveni dangăt sumbru de clopot funebru. Din dârele întunecate se coagula o siluetă deşirată, înveşmântată într-o sutană fluidă, ca smoala topită. Ochii ca două crestături de cuţit se apropiau ameninţător până când deveneau hăuri căscate spre întunericul fără fund al nefiinţei.
— Nu, strigă Melissa cu toată forţa şi se smulse din aşternutul mototolit. Recunoscu cabina de pe Polux şi modificările de ultim moment. Panoul care-o despărţea de cabina vecină fusese îndepărtat dublând astfel spaţiul. Pe patul celălalt, poziţionat în oglindă faţă de al ei, gemenele, istovite de emoţiile zilei, dormeau îmbrăţişate. Îşi turnă apă într-un pahar. Încă tremura. Voia să scape de gustul de cocleală lăsat de coşmar în cerul gurii. La început limpede, apa din pahar se tulbura ca şi cum în el s-ar fi zvârcolit o sepie eliberându-şi cerneala. Nu era un vis. Era conştientă şi lucidă. Închise ochii. Când îi deschise, apa era limpede, nicio picătură străină nu-i tulbura transparenţa. Sigur nu era un vis. Se apropia primejdia şi o simţea cu toată fiinţa. Trebuia să acţioneze rapid. Aruncă pe ea uniforma cu însemnele navei şi îngenunche lângă patul fetiţelor. Cu infinită blândeţe le trezi fără să scoată un sunet. Îl găsiră treaz pe Victor. Le aştepta cu înfrigurare.
— Ai simţit şi tu?
— Da, vine.
— Da, copiii mei dragi, vine, se auzi vocea lui Xiao în cadrul uşii. Ar fi bine să ne găsească pregătiţi.
***
Pereţii capitonaţi îi picurau în suflet spaimă amestecată cu greaţă. Trebuia să o facă. Nicio armată, oricât de mare, nu mai putea înclina balanţa. Doar el mai putea opri declanşarea vârtejului. Unica soluţie era o acţiune lipsită de logică, imprevizibilă, poate chiar sinucigaşă.
Într-un colţ al camerei urât mirositoare, un trup chircit îşi strângea genunchii la piept. Spatele izbea ritmic peretele, până la durere ascuţită. Uniforma murdară ascundea vederii oasele care împungeau pielea.
— Diador, murmură prelatul cu blândeţe prefăcută. Nu se aştepta la un răspuns imediat. Diador, sunt eu, Julius, continuă el.
Un spasm fulgeră trupul pacientului şi-l propulsă cu degetele crispate spre gâtul prelatului. Ţipătul inuman îi îngheţă sângele în vene. Cu o eschivă dibace se feri din calea nebunului şi-l lăsă să se izbească de peretele opus.
— Ira inhibere probro*, Diadore, ordonă pe un ton neutru. Crisparea dispăru din muşchi şi trupul nebunului se prelinse pe lângă perete. Am nevoie de tine, prietene, îi spuse calm şi-i săltă capul.
(* Stăpâneşte-ţi furia)
Îi feri pletele încâlcite de pe frunte şi căută privirea rătăcită sub genele plecate. Neliniştea globilor oculari făcea imposibil contactul vizual. Îl chemă în gând. Viator, ego postulo vestri muneris**, emise rigid ordinul şi străpunse straturile protectoare până în zona de control a translării. Implantă cu precizie de chirurg referinţa şi destinaţia viitoarei călătorii. Invadat de mintea tăioasă a prelatului, transnavul se schimonosi de durere. Nu putea riposta.
(** Am nevoie de serviciile tale, călătorule)
Vârsta înaintată şi tortura psihică la care fusese supus îl transformaseră într-o marionetă. Zilele lui de glorie erau de mult apuse iar din acele vremuri îi rămăsese doar formidabilul mecanism de translare pe care Julius îl decriptase fără milă şi îl supuse voinţei sale. Nici prelatul nu înţelegea cum un individ atât de firav mai avea atâta energie să susţină procesul de translare. Încetase să mai caute răspuns la această întrebare şi punea totul pe seama nebuniei transnavului. Diador era acum doar o unealtă suficient de bună pentru a fi folosită.
— Nunc illuc***, rosti răspicat comanda şi, sub tălpi, podeaua se topi în întunericul străpuns de dâre albe. Apucă să vadă rânjetul misterios al transnavului şi căzură în abis.
(*** Acum acolo.)
Spaime demente îi chinuiau fiinţa încarcerată în câmpul portor. Era destinaţia corectă? Va nimeri într-o cavitate sau într-un perete al navei? Ştiau că vine? Rânjetul nebunului îl bântuia amplificând angoasa. Dacă Diador păcălise cumva condiţionarea şi se răzbuna azvârlindu-l în ghearele morţii? Întrebările îl împresurau ca o răşină cleioasă, limitându-i percepţia. Scrută miezul de energie al câmpului. Nici o fluctuaţie nu-i afecta strălucirea. Diador cel de acum era doar o maşinărie de translat cu privirea fixă, golită de viaţă. Îşi îndeplinea sarcina şi atât.
Sfera cenuşie care creştea sub picioare lor îi dădea speranţă prelatului. Era Polux. Nu avea un plan clar. Îl construia din mers. Ce avea să găsească acolo? Ce avea să facă? Cum avea să-i înfrunte? Se baza pe unica lui armă, mintea. Dacă nu era suficient? Dacă aveau să-l copleşească? Totul putea fi pierdut într-o secundă de ezitare. Nu reuşi să găsească niciun răspuns până când podeaua căpătă consistenţă sub tălpile lui. Întunericul încă persista în jurul lui şi gândi că nimerise într-o încăpere nefolosită. Vru să păşească. Încălţările păreau lipite ferm de podea. Vru să întindă mâinile să pipăie în jur şi întâmpină rezistenţă de parcă aerul se vitrificase în imediata vecinătate a corpului prinzându-l ca un mulaj. Nu-l strângea, doar îl imobiliza. Putea respira în voie. Constrângerea nu era materială. Ştiau că e acolo şi îi blocau acţiunile. Sondă agresiv în toate direcţiile în căutarea unei fisuri cât de mici. Se împotmoli în horcăitul muribund al lui Diador. “Moartea vine pe o aripă de vis”, îşi aminti şi, într-o zbatere de pleoapă, decise că serviciile bătrânului transnav nu-i mai sunt necesare. Avea nevoie de linişte. Smuci nemilos legătura nebunului cu viaţa eliminând zgomotul care-i tulbura cercetarea şi continuă să caute, insensibil la bufnitura înfundată a trupului căzut pe podeaua ascunsă vederii. Norocul avea să-i surâdă în mod surprinzător. O vălurire discretă îi arăta calea. Nu-i păsa dacă era mânat în direcţia dorită de ei, trebuia să iasă din imobilitate, va găsi o soluţie pe parcurs.
Vălurirea căpătă o textură grea de brocart cu falduri multe, adâncite. Roşul închis, putred, îi amintea de sângele închegat. Pipăi cu degetele faldurile în căutarea unei despicături. Nu o găsea. Brocartul gros estompa ceea ce păreau sunetele unei mulţimi. Oare era mânat spre propria judecată? Mulţimea din spatele perdelei avea să-l linşeze? Ciuli urechile. Erau vaiete sinistre. Tânguiri dureroase. Se apropie mai mult de ţesătură şi desluşi murmurul atât de cunoscut lui. O temniţă. O teminţă pe Polux? Nu era cu putinţă. Ce şiretlic pusese la cale Xiao? Îşi pierdu răbdarea, se zbătu violent forţând încătuşarea mentală. Smulse dintr-o mişcare brocartul greu. Duhoarea îi invadă nările. Sudoare, dejecţii umane şi animale, mucegai negru şi moarte. Hăul întunecat unduit de flăcările tremurânde ale torţelor îl chema cu zăngănit de lanţuri şi şoapte de moarte lentă.
— O capcană a minţii! Asta mi-ai pregătit, bătrâne prieten? Aşadar, ţi-ai amintit sinistrele noastre jocuri cu subconştientul. Mi-am petrecut jumătate din viaţă în astfel de locuri, crezi că mă mai sperie? spuse sfidător şi păşi în galeria îngustă cioplită în piatra aspră. După mai bine de cincizeci de paşi tunelul se deschise într-o încăpere boltită nu mai largă decât biroul său. Înaintă cu precauţie căutând din priviri o altă ieşire. O găsi în umbra unei firide săpate primitiv în peretele plin de mucegai.
Trecerea era blocată de un varan cu ochi sticloşi şi limbă înspicată mustind de venin. Într-o nişă largă era amenajat un pat de pe care atârna colţul zdrenţăros al unei pături vechi. Lumina slabă a singurei torţe tremura pe trupul descărnat al unui moşneag aşezat în capul oaselor. Mâna vineţie chema varanul în timp ce vocea dogită rostea:
— Vino, prietene. Vino să-mi ţii companie. Doar tu mi-ai mai rămas alături. Tu şi veninul tău. Hai, frate varan, hai să-ţi arăt stelele. Atât mai avem. Singura noastră avuţie. Hruba asta nenorocită şi stelele. Suntem mai bogaţi decât cei pe care i-am lăsat în urma noastră.
Varanul îşi mişcă trupul rigid cu o agilitate suprinzătoare şi gustă cu limba lui înspicată palma moşneagului.
— Vezi tu, prietene, nici veninul tău nu-mi mai poate face rău. Te-am adus cu mine crezând că la momentul potrivit îmi vei curma deznădejdea. Se pare că trupul meu a ajuns să fie mai otrăvitor decât veninul tău. Am ajuns mai presus de moarte. Îi dezmierdă creştetul solzos şi, ca trezit din transă, ridică brusc privirea spre Julius. Chipul scofâlcit îi amintea de propria imagine reflectată în luciul şlefuit al pereţilor lifturilor, singurele oglinzi pe care nu le putea evita. Locuinţa sa nu avea suprafeţe care să-i reflecte chipul, biroul nici atât. Le considera obiecte vanitoase. Nu avea nevoie să-şi vadă faţa pentru a şti cine este. Această oglindire îi părea crudă, îi dezvăluia o imagine înfiorătoare a propriului sine de dincolo de timp.
— Cine eşti? şopti sufocat.
— Pleacă, nălucire, spuse cu năduf moşneagul şi arătă spre deschizătura din firidă. Pleacă, nu vreau să fiu văzut aşa. Pleacă, îţi spun. Ori vrei să asmut varanul împotrivă-ţi.
Răutatea din vocea moşneagului era mai ascuţită decât limba varanului. Îşi feri privirea dogorită de priveliştea cruntă şi porni hotărât spre uşă. Nu ştia ce-l aştepta dincolo, ştia doar că vrea să scape cât mai repede de acolo. În dreptul firidei îşi ţinu respiraţia şi trecu peste prag sperând să-şi poată scoate din minte propriul chip măcinat de singurătate, bătrâneţe şi ură. Undeva la graniţa fiinţei sale ştia că nu este singur, că pereţii nu sunt opaci şi că, dincolo de asperităţile lor grosolane, veghează alte conştiinţe, analizându-i fiecare mişcare, fiecare gest. Era împins brutal în propria-i minte ca un şoarece într-un labirint. Ajuns în următoarea încăpere, privi în sus spre bolta de piatră.
— Ce vreţi de la mine? De ce m-aţi adus aici? urlă din răsputeri cu glas ascuţit, străin. Spre ce mă mânaţi? Spre moarte? Nu-mi este frică! Auziţi? Nu-mi este frică! Am privit-o în ochi de prea multe ori şi nu mă mai înspăimântă.
— Cu cine vorbeşti?
Vocea gingaşă venea din mijlocul camerei unde, întins pe o pătură colorată, stătea un băieţel cu ochi rotunjiţi de uimire. Lângă el, pe podea, o lampă decorativă îşi rotea abajurul decupat proiectând pe pereţi umbre de păsări în zbor, tigri alergând şi stele, multe, multe stele. Pe o poliţă de piatră, o bufniţă albă asista cu detaşare la întreaga scenă. Clipea des vrând parcă să-şi limpezească vederea.
— Vorbeam şi eu, spuse prelatul ca pentru sine. Ce faci aici singur?
— Nu sunt singur, sunt cu bufniţa mea. Ştii, e foarte inteligentă.
— Eşti sigur? E doar o pasăre nătângă.
— Nu e nătângă, spuse puştiu înfuriat.
— Cum ţi-ai dat seama?
— Îmi pune tot felul de întrebări.
— Clar e nătângă, dacă era deşteaptă îţi răspundea la întrebări.
— Tu eşti nătâng. Deştept e cel care întreabă. Întrebările lui sunt cele care ţin flacăra trează, care împing omenirea tot mai departe. Dacă nu ar fi întrebările, la ce ne-ar folosi răspunsurile?
Julius se îndreptă nedumerit spre pasăre. Ochii pătrunzători cuibăriţi în orbitele supradimensionate îl scanau cu aceeaşi detaşare glacială.
— Eu sunt Julius, afirmă golit de idei sperând ca pasărea să fie portiţa de scăpare din capcană.
— Cine? întrebă pasărea pe un ton neutru.
— Ai dreptate, Julius nu e suficient pentru a spune cine sunt. Sunt Julius Giacominni, locator de rang întâi, Stareţ al Ordinului Sfântul Firuz Stâlpnicul şi Înalt Custode al Sfântului Conclav.
— De ce? continuă pasărea imperturbabil.
— Fiindcă sunt cel mai bun în meşteşugul meu. Am studiat mult şi am muncit pe brânci tocmai ca să obţin toate astea.
— Pentru ce? huhui rece pasărea.
— Pentru că îmi doresc să fiu cineva, să am putere, să-i pot controla pe alţii, să pot ajunge acolo unde-mi doresc.
— Unde? veni întrebarea nechemată.
— Ţi-am spus că e deşteaptă, chicoti amuzat băieţelul.
Prelatul îi aruncă o căutătură piezişă şi continuă iritat.
— Îmi doresc să ajung sus de tot, doar aşa pot vedea cât mai departe.
— Ce? rosti sec bufniţa clipind complice spre copilul care urmărea cu maxim interes disputa.
— Ce să văd? Întreg universul! Asta vreau să văd, întreg universul!
— De ce?
— Pentru că într-o zi va fi al meu, răspunse enervat Julius.
— Cum? întrebă pasărea, gros, din guşă insensibilă la starea emoţională a prelatului.
— Îl voi cuceri cu puterea minţii mele, îl voi înrobi cu vorbele mele. Se va supune voinţei mele chiar dacă ar fi să…
Fraza îi fu curmată de râsul isteric al puştiului care se tăvălea pe pătură. Afirmaţia nu avea nimic amuzant iar prelatul nu pricepea reacţia copilului. Senzaţia de deja-vu îi declanşă introspecţia. Închise ochii şi încercă să-şi amintească unde mai auzise acel râs. Revăzu dormitorul de la ISLA. Simţi arsura păturii aspre sub umărul stâng. În faţa lui, tolănit pe o parte, un puşti cu ochi migdalaţi se amuza copios înghiontindu-l cu întrebări din ce în ce mai bizare. Aşadar, prietene Xiao, tu eşti în spatele acestei şarade de doi bani, gândi cu ciudă. Cum ai scăpat din temniţă? Ce demon te-a purtat până aici? Te pomeneşti că mă bântui din lumea de dincolo. Mă ademeneşti să mă alături ţie? Asta e tot ce poţi? O amărâtă de buhă care pune întrebări? Jalnic, amice, jalnic.
— Ţi-am spus că e deşteaptă foc. Ţi-am spus. Şi nu e singura creatură uimitoare de aici, zise copilul. Prietenul meu are un tigru fioros. Hai să ţi-l arăt.
Şi nu eşti singur, Xiao, ţi-ai chemat acoliţii să răsucească mai bine cuţitul sub coastă, da?
Băiatul chemă bufniţa să i se aşeze pe braţ şi porni vesel spre arcada care se zărea la celălalt capăt al încăperii. Se întoarse şi-i făcu semn să-l urmeze. Lumina creştea în intensitate de parcă s-ar fi apropiat de o sursă. Dincolo de arcadă, o scară îşi răsucea spirala în jos, spre o grotă largă separată în două de un şir de gratii solide, înfipte bine atât în podea cât şi în tavan. Spre uşurarea prelatului, capătul de jos al scării se sfârşea în jumătatea goală a grotei. Printre gratiile ruginite îl urmăreau ochii galbeni ai fiarei. Blana argintie brăzdată de umbre misterioase o făceau greu de urmărit. Labele mari apăsau fără zgomot podeaua, purtând cu graţie masiva felină care căsca ostentativ etalându-şi colţii. Spaima începu să-i dădea târcoale. Precaut, puse oarecare distanţă între el şi gratii. Oamenii erau uşor de ghicit, însă fiara i se părea greu de descifrat. Emana nelinişte. O nelinişte sfâşietoare, imposibil de alinat. Puştiul fascinat de forţa felinei şi, atras de pericol ca orice copil, se apropie prea mult de gratii. Atracţia era reciprocă. Tigrul îşi freca fruntea de fierul ruginit în semn de salut chemându-l oarecum îmblânzit.
— Nu te apropia, te poate ataca, şopti gâtuit Julius.
— Vezi de treabă, nene. E blând ca un pisoi, uite-l cum stă să-l scarpin sub bărbie. Vino încoace, motan alintat. Te-ai pus pe tors, da? Bag de seamă că ai găsit vreun caier pe lână prin pustietatea asta. Vezi? Ţi-am spus că e blând.
— Hei! Ce faci acolo? Ţi-am spus să nu mai vii pe aici. Asta nu-i o mâţă de salon. Este o bestie feroce. Nu-l mai alinta, se prosteşte. Îl vreau sălbatic, furios.
Vocea tunătoare aparţinea unui tânăr îmbrăcat în straie ţipătoare ornate cu fireturi. Obrazul delicat şi mustaţa abia mijită contrastau cu biciul pe care-l învârtea nervos în mână. Puştiul nu se sinchisi de atitudinea impunătoare a dresorului şi, cu umărul lipit de gratiile reci, scărpina gospodăreşte spinarea înfiorată a tigrului.
Dresorul ridică biciul cu gând să-i despartă pe cei doi cu forţa. Băiatul îl înfruntă mut aşezându-se pavăză în faţa fiarei. Un val de revoltă trezi instinctele prelatului. Se repezi la dresor şi-i smulse biciul. Fără să aştepte riposta, îl azvârli printre gratii la picioarele tigrului care, animat de răbufnirea războinică, ieşi din letargie.
— Da! Aşa! strigă puştiul exaltat. Eşti tare, nene. Eşti cel mai tare, strigă din răsputeri şi slobozi un chiot de luptă. Vibraţia puternică zgudui stânca. Undele de şoc rezonară în fiecare bară de metal crescând până la punctul de sfărâmare. Întocmai paharelor de cristal atinse de vocea unui tenor iscusit, gratiile explodau în aşchii mărunte, iar aşchiile se împrăştiau în pulbere fină purtată de curenţii de aer din peşteră.
Eliberat, tigrul se năpusti asupra dresorului. Îl doborî şi, în loc să-l sfâşie, îl domină câteva clipe apoi îi linse prelung obrazul împietrit de spaimă.
— Credeam că mă vei ucide, bâigui tânărul şi îşi trecu degetele răsfirate prin blana deasă. Muşchii fiarei tresăriră sub atingerea tandră stârnindu-i cheful de joacă pisicească. Pe Julius îl copleşi o căldură domoală. Abia se ţinea pe picioare. Îşi sprijini spatele de stânca rece dornic să alunge moleşeala ce i se cuibărea în piept. Jocul lui Xiao i se dezvăluia acum mai clar. Creierul reptilian îşi recăpăta învelişul emoţional exilat în cele câteva particule de furie pe care le mai păstrase. Xiao se juca cu acele particule, le înmulţea folosind setea de putere a prelatului drept catalizator. Cruzimea metodei i se potrivea. Un joc străvechi exploatat de cei mai mari strategi. Nu puteai restabili pacea fără să arunci în luptă cei mai cruzi asasini. Vlăstarele furiei aveau să înflorească zămislind celelalte emoţii. Oricât de neaşteptat ar fi fost, demersul lui Xiao îi era cunoscut. Furnicăturile de sub omoplaţi erau semnalul de începere al mantrelor. Acolo unde pânza indigo păta stânca sură, spirala mandalei îşi începea călătoria multicoloră în zvâcniri de forme şi culori măcinând peretele gros al conştiinţei închistate a prelatului. Fractali nesfârşiţi săpau delicat şanţuri lăsând lumina să se reverse din exterior. Şiroaie mâloase se prelingeau din pereţi purtând cu ele putregaiul şi duhoarea care-i sufocaseră sufletul. Prin materia în dizolvare întrezărea vag chipurile celor prinşi în transă cu el. În faţa lui se deschidea o cale. Nu era cea croită de el. Era o cale nouă, imprevizibilă, irezistibilă. Păşi cu tălpile adânc afundate în mlaştină. Nu-i păsa că îşi mânjea picioarele. În faţă i se arăta un sâmbure de lumină intensă. O nestemată prinsă încă între viţe groase, canceroase. Din ele curgea o sevă bâhlită, cleioasă care murdărea hidos faţetele nestematei, sevă aspirată cu sârg din mocirla care-i încleia tălpile.
Personajele pe care le întâlnise în hrubă îl înconjurau aşteptând cu încordare. Auzi pleznitura limbii varanului despicând aerul ca un bici şi întoarse capul. Alături de el, gemenele argintii luară locul păsării şi tigrului. Băiatul, tânărul dresor şi bătrânul deznădăjduit îşi aţintiră ochii asupra lui aşteptând deznodământul. Se simţea privit ca de dincolo de o oglindă. Varanul încă mai pândea în umbră ascuţindu-şi limba în vibraţia crescândă a aerului.
Un vârtej stârnit din senin se năpusti asupra mocirlei ridicând valuri. În centrul lui păşea umil bătrânul Xiao. Tălpile goale abia atingeau unduirile care încremeneau în aura lui. Îl privea cu milă şi începu să-i vorbească cu blândeţe hotărâtă.
— Julius, tu eşti diamantul acesta aşa cum eşti şi varanul, propriul tău duşman. Ai ajuns să te urăşti atât de mult încât ţi-ai dosit propria lumină în cel mai întunecat ungher al sufletului. Sâmburele acela de lumină eşti tu! Tu, fărâmă de Univers. Tu, particulă desprinsă din punctul primordial.
Cuvintele îl izbeau ca valurile unei furtuni furioase. Trupul se îngreuna sub potopul de blândeţe.
…Tu eşti ca noi. Eşti Întrebarea. Eşti Neliniştea. Eşti Furia. Eşti Tandreţea. Eşti Entropia. Eşti Explozia care a creat Universul.
Fruntea cobora umilită sub greutatea atributelor pierdute.
… Ţi-au întemniţat voinţa şi au încercat să o răpună cu lovituri de harapnic. Ţi-au frânt zborul şi ţi-au pus zăbranic peste izvorul întrebărilor. Te-au ţintuit pe fundul mocirlei, te-au înzestrat cu venin şi te-au educat să te păzeşti de tot ce te-ar fi putut elibera.
Umerii îşi pierdeau fălnicia şi spinarea se încovoia dureros.
… Acolo eşti tu, adevăratul Julius. Acel Julius cu care am evadat în copilărie doar ca să vedem licuricii roind în miez de noapte. Acel Julius alături de care râdeam cu gura până la urechi când ne băteam cu perne. Acel Julius care scormonea genunile cu puterea minţii căutând fascinat animalele sălbatice din alte timpuri. Acel Julius pentru care savuroasa îngheţată săptămânală era prilej de imensă bucurie. Acel Julius pentru care orele petrecute urmărind omida preschimbându-se în fluture i se păreau clipe. Acel Julius care creştea gândaci coloraţi în cutiuţe de carton.
Picioarele îşi pierdeau puterea şi se îndoiau învinse. Bătrânul căzu în genunchi împroşcând în jur mocirla putredă.
… Aici văd un Julius ostenit, sfârşit, copleşit de corvezile fără sens cărora sufletul tău li se împotriveşte. De ce te ascunzi de tine? De ce te ascunzi de mine? De ce fugi de ceea ce eşti cu adevărat? De ce laşi ura altora să-ţi schimonosească sufletul? Tu eşti Julius, cel care a privit Universul în ochi şi i-a ascultat bătăile inimii. Tu eşti Julius, particula desprinsă din punctul primordial. Tu ai sfârtecat singularitatea. Tu eşti Entropia! Tu eşti Întrebarea! Tu eşti Neliniştea! Tu eşti Furia! Tu eşti Tandreţea! Pe tine te aşteaptă Universul. Te cheamă să-i străbaţi potecile, să-i dezvălui secretele, să-l dezmierzi cu mângâierile minţii tale, să-l încălzeşti cu sufletul tău nemărginit şi cald.
Lacrimi mari ca picăturile unei ploi generoase de vară se rostogoleau din ochii bătrânului prelat spălând din ei orice urmă de viclenie şi răutate. Când atingeau mocirla o dizolvau în mici vălătuci de abur care se împrăştiau lăsând în urmă locul curat şi fiecare lacrimă devenea nucleul unei reacţii în lanţ, reacţie menită să consume mâlul gros. Rămase fără hrana duhnitoare, tentaculele contorsionate răspândite în toată încăperea piereau în valuri de pulberi purtate de adieri nevăzute.
Cu pletele sclipind azuriu în lumina nestematei, gemenele atinseră cu palmele podeaua din faţa prelatului. Piatra lustruită se limpezi ca apa unui lac de munte…
— Nu te teme, copile. Sunt aici. Sunt cu tine, Julius.
— Dar, mamă, sunt atât de multe stele, cum aş putea să o găsesc pe cea bună.
— Copile, nu există stele bune sau rele. Există doar stele. Mai mari. Mai mici. Mai albastre, mai aurii. Ascultă-le chemarea.
— Mamă, stelele nu strigă. Nici nu vorbesc…
— Ba da, Julius, vorbesc. Unele chiar cântă. Trebuie doar să intri în armonie cu ele. Caută-le cântecul în tine. Acolo, între vis şi trezire, între lumină şi întuneric. În punctul în care încape tot Universul.
— Mamă, aşa ceva nu există!
— Există, copile. Este în tine, este în fiecare dintre noi.
— Un punct în care să încapă tot Universul? Nu se poate aşa ceva, Universul este infinit…
— Ba se poate! Infinitul s-a născut dintr-un punct. Nu uita asta, Julius. Să nu uiţi asta niciodată. Tu eşti o fărâmă din acel punct. Caută-ţi drumul spre casă. Fii tu punctul în care încape tot Universul. Acolo, Julius, în spatele retinei, unde se întâlneşte lumina cu întunericul… Acolo, copile drag…
O lacrimă desprinsă de pe genele mamei îşi găsi sfârşitul pe obrazul înfierbântat al copilului cuprins de febră.
Bătrânul îşi lipi fruntea de oglinda în care apele tulburate aduceau din adâncuri alte şi alte amintiri…
— Uimitor, un locator crescut de propria mamă. Nu-i de mirare că biata femeie şi-a pierdut minţile. Un locator fără condiţionări este un monstru îngrozitor. Întreaga omenire este în pericol. L-am găsit la timp. Duceţi-l la institut…
Copilul cu ochii plini de lacrimi se agăţa cu disperare de mama cu priviri rătăcite.
— Nu, nu, striga în timp ce mâini brutale îl desprindeau de unica fiinţă pe care o cunoscuse până atunci…
Potopul de lacrimi îi ardea obrajii. Degetele disperate mângâiau chipul drag înghiţit de apele altor amintiri…
— Universul este plin de capcane mortale. Învaţă să le eviţi, locatore. Fii abil. Ocoleşte-le sau te vor distruge. Fii viclean, ca ele.
— Mama mi-a spus că Universul nu este nici rău nici bun, el nu este doar ură şi moarte, este viaţă şi dragoste şi visare…
— Mama ţi-a spus asta? Mama ţi-a împuiat capul cu prostiile astea? Ţi-a otrăvit mintea cu nimicuri muiereşti. Tu eşti locator! Nu ai timp de visare! Nu îţi poţi permite să visezi. Tu trebuie să deschizi calea navelor pline cu oameni. Pricepi asta? Cu mii de oameni la bord. Nu ai voie să greşeşti. Uită balivernele acelei nebune. Uită tot! De acum eşti LOCATOR!
Sub dogorea vorbelor dure lacrimile se evaporau iar ochii îşi teşeau rotunjimea copilărească ascuţindu-şi tăişul până când sclipirea stelelor dispăru sub pleoapele mijite de ură şi griji. Fruntea uşor plecată se întunecă şi frăgezimea bucălată a chipului de copil se înăspri în obrazul colţuros, imobil, al temutului prelat…
Oglinda se tulbură cu un fum vineţiu acoperind orice strălucire. Bătrânul icni ca lovit în plex. Îşi adună forţele şi îşi ridică mâinile împreunate în rugăciune spre bolta fără stele. Zăcu aşa multă vreme, mut, cu ochii aţintiţi spre întuneric, fără să primească vreun răspuns, vreun semn de la bolta lipsită de strălucire. Xiao se apropie şi-l îndemnă din gesturi să coboare braţele, îi şterse fruntea de sudoare şi-l îmbrăţişă ca pe un vechi şi drag prieten.
— Te-am hărăzit pieirii şi tu mă ajuţi? Am pus să toarne lespede grea peste lumina ochilor tăi şi tu vrei să-mi luminezi calea? De ce nu mă urăşti? De ce nu mă loveşti? De ce nu mă laşi să mor înecat în propriul venin? Te-am oropsit. Te-am pălmuit. Te-am biciuit. Am fost mai duşmănos decât varanul care ne pândeşte acum în întuneric aşteptând momentul prielnic să ne împroaşte cu otravă. De ce mă ajuţi?
— Pentru că tu m-ai ajutat să fiu puternic. Harapnicul tău m-a călit, Julius. Fără tine aş fi rămas un biet locator înrobit, o umbră în hrubele disperării. Duritatea ta m-a împins mai departe, tot mai departe până când am descoperit adevărul. În ochii lor l-am găsit, în ochii fără de prihană ai acelor copii speriaţi. Ei au fost lumina mea, dar tu ai fost forţa care m-a împins spre lumină. Niciun om, fie el născut sau făcut nu are voie să-şi nege adevăratul destin. Tu mi-ai arătat calea. Regulile tale dure, condiţionările tale absurde m-au învăţat să lupt, mi-au deschis mintea spre libertate. Fără flacără şi apă, oţelul nu se căleşte. Aveam nevoie de ura ta aşa cum oţelul are nevoie de focul nemilos pentru a deveni sabie călită. Tu ai fost întotdeauna parte a planului nostru, Julius. Fără tine nu ar fi fost posibil şi îţi suntem recunoscători. Rigoarea ta atât de îndârjită a fost şi este un pilon important în ceea ce va urma. Fără asprimea ta am fi fost mai slabi, mai delăsători, mai previzibili. Piedicile tale ne-au hrănit creativitatea. Tu ne-ai făcut mai inventivi, mai îndrăzneţi. Tu ai fost şfichiul biciului omenirii. Noi trebuie să îţi mulţumim pentru ceea ce suntem azi.
Uluirea luă locul umilinţei în ochii bătrânului conducător. Ştia cât de crud acţionase şi nu îi venea să creadă că i se mulţumea pentru asta. O licărire stranie îi însufleţi ochii, rotunjindu-i. Îşi adună ultimele puteri şi se ridică. Prinse în palme tâmplele lui Xiao şi îşi lipi buzele de fruntea lui. Xiao îl cuprinse într-o îmbrăţişare strânsă, copilărească. Atingerea îi umplu inima de bucurie. Cu sufletul uşor, Julius se desprinse şi păşi lent spre nestemata a cărei goliciune orbitoare nu-i mai ardea retina. Ajuns la câţiva centimetri, oftă adânc, eliberator şi îşi lăsă capul pe spate vrând să cuprindă cu privirea toată strălucirea. Ridică braţele cu degetele răsfirate şi, cu chipul senin, golit de orice spaimă, atinse suprafaţa radiantă făcând-o să vibreze. Pentru o clipă întoarse capul şi-i zâmbi ştrengăreşte lui Xiao după care chiui ca un copil exaltat şi se aruncă în sâmburele de lumină.
***
În jurul cubului-capcană se aşternu liniştea. Gemenele netezeau cu mângâieri delicate suprafaţa sticloasă în timp ce Xiao, cu lacrimi în ochi, îşi lipi fruntea de el căutând să-i domolească dogorea. Recâştigase un prieten doar ca să-l piardă pentru totdeauna. Şi totuşi nu putea fi trist. Ceva îl îndemna să sărbătorească momentul ca pe o victorie binemeritată. Încă îi răsuna în suflet chiotul plin de viaţă al lui Julius ca un semn de speranţă, ca o trâmbiţare a descătuşării. Spectrul morţii era un văl prea străveziu care nu putea acoperi bucuria trăită alături de prietenul său în ultimele lui clipe. Dincolo de suprafeţele precise ale blocului vitrificat, simţea o pulsaţie, o zbatere mai fină ca zbaterea pleoapei, mai discretă ca fâlfâitul aripilor unui fluture.
— Trebuie să-l eliberăm, şopti ca pentru sine.
Fără să aştepte altă comandă, Eliza cea furtunoasă îşi propti călcâiele în podeaua translucidă a habitaclului şi, cu părul dansând rebel în jurul capului, izbi cu palmele una din feţe. Lorena îi urmă exemplul, iar Xiao li se alătură cu îndârjire. Melissa înţelese planul lor şi îşi sprijini palmele pe cea de-a patra faţă a cubului. Nimic eroic, nimic măreţ, doar patru prieteni prinşi într-o rugăciune comună. O rugăciune atât de intensă încât Victor fu nevoit să creeze în jurul lor un câmp protector menit să amplifice fluxurile entropice din interior şi, în acelaşi timp, să-i protejeze pe ceilalţi pasageri ai navei de giganticul vârtej de emoţii şi gânduri concentrate în spirale năucitoare de energie pură.
Cristalul se zbătu scurt, subatomic şi se risipi într-o clipă dezvăluind un infim punct luminos. Eliberat de presiunea psihică, punctul îşi începu expansiunea. Crescu devenind o sferă aurie cu văluriri satinate. Interiorul dens ca de miez de stea emana energie în pulsaţii ritmice. Xiao fu singurul care îndrăzni să înainteze. Bănuia natura acelei entităţi. O atinse delicat cu vârfurile degetelor şi o lăsă să-i cuprindă mâna.
— Transcendenţa, şopti şi se abandonă în voia fluxului de energie pe care-l primea dinspre mâna acoperită cu suspensia luminoasă. Nu credeam că voi vedea vreodată aşa ceva. Îmi imaginam că transcendenţa poate fi trăită doar de cei puri, cu sufletele neatinse de energie negativă, de cei care au dus existenţe caste, în rugăciuni de purificare. Se pare că m-am înşelat. Acum înţeleg. Trebuie să cobori mult, dureros, pentru a te ridica. Trebuie să străbaţi toate straturile, toate etapele. Să îţi afunzi tălpile adânc în noroi dacă vrei să ai suficientă hrană sufletească să te ridici. Tu, Julius, ai parcurs cu intensitate tot spectrul de sentimente de la dragoste la ură, de la uluire la blazare, de la ferocitate la tandreţe, de la umilinţă la glorie, de la lăcomie la dăruirea totală. Nu ţi-au fost străine nici creaţia nici distrugerea. Se pare că drumul spre transcendenţă a fost croit cu perversitatea specifică universului. Nimic bun fără ceva rău. Nimic înălţător fără ceva josnic. Strămoşii mei aveau dreptate. Yin-Yang. Până nu stabileşti un echilibru real între cele două, nu obţii perfecţiunea. Julius, este uimitor! Ai devenit ce nu ţi-ai dorit niciodată să fii. Ai devenit ceva mai presus de ceea ce omenirea îţi putea oferi. Acum poţi fi oriunde şi oricând, bătrâne. Ai avut dreptate, universul este al tău. Abia acum este cu adevărat al tău.
Desprinsă de pe mâna lui Xiao, entitatea dădu un ocol celor prezenţi şi, cu acelaşi chiot copilăresc exaltat, străpunse nivelurile navei evadând în spaţiu. Plonjă în inelul de particule al planetei vecine de parcă s-ar fi aruncat în ocean, după care se avântă spre soarele care încălzea acel sistem planetar.
— Drum bun, prietene. Acum poţi explora în voie, pentru tine nu mai sunt oprelişti.
***
O potecă vitrificată deschidea calea dinspre mal spre edificiul construit deasupra întinderii de apă. Păşind pe ea cu tălpile goale şi pletele argintii fluturând în adierea domoală, două tinere zvelte purtau pe braţele măslinii flori albe delicate. Altarul cristalin şlefuit întocmai unei nestemate răspândea lumina soarelui portocaliu în raze multicolore pe luciul apei atrăgând sfere translucide într-un dans diafan. La baza altarului erau săpate cuvintele: Ibi est vita. După ce au răspândit pios florile drapând totul în alb, s-au prins într-o îmbrăţişare tandră. Un chiot copilăresc a rupt tăcerea şi tinerele argintii s-au înălţat spre văzduh făcându-se nevăzute.