— Nu, nu visez. Voi chiar faceţi vrăji pe aici. Avea dreptate căpitanul. Vrăji, tataie, magie neagră, spune-i cum vrei, tot aia e. Vă cam joacă mărgelele în castron, tataie… Zău aşa! Cu nebuni ca voi, stareţul nu are nicio şansă… Eu unul mă duc la hărţile mele… Chiar am nevoie de o doză serioasă de realitate.
— Dane, obişnuieşte-te! Asta e realitatea. Realitatea noastră. Şi va deveni realitatea tuturor. Nu mai e mult… Tu pregăteşte-ţi hărţile!
(Şi acum continuarea…)
***
— Un nou salt? Nu au trecut nici cinci ore, murmură căpitanul şi îşi trecu degetele prin părul cărunt.
— Nu putem aştepta ca Julius să se dezmeticească. Locul e numai bun. Melissa ne-a confirmat că acolo există o planetă cu viaţă. Cei mai mulţi locatori sunt condiţionaţi să nu pătrundă în astfel de locuri, îi înspăimântă.
Victor se apropie de căpitan şi-i puse mâinile pe umerii încordaţi. Ar fi vrut să ia asupră-i toată povara care-i încovoia spinarea.
— Nu avem încotro, bătrâne. Până la sosirea gemenelor suntem expuşi, salturile noastre sunt limitate şi, inevitabil, destinaţiile noastre încă la îndemâna stareţului.
— Băiete, să fim realişti. Nu ne putem pierde urma dintr-un singur salt. O fi el Julius o năpârcă bătrână, dar e un strateg desăvârşit. Ne poate intui mişcările şi, nu uita, are toată flota la dispoziţie.
— Flotă care va deveni în curând inutilă. Jolstone a convins mare parte din transnavi să ni se alăture, iar, de când am desfăcut condiţionările Melissei, trezirea s-a răspândit ca un virus. Locatorii au început să deschidă ochii. Îi simt luptând dincolo de barierele firuzilor. Conexiunile dintre ei sunt infinit mai subtile decât crede Julius. Doar cei mai înrăiţi fanatici şi cei prea drogaţi vor mai asculta ordinele lui mârşave.
— Băiete, nu subestima viclenia stareţului. Are trupe antrenate în secret, are nave despre care ştiu doar cei care le-au construit şi a căror cenuşă este de multă vreme împrăştiată în abisul spaţiului.
– Nu-l subestimez, căpitane. Ştiu că noi suntem mai puternici. Ei luptă pentru apărarea trecutului, ţelul nostru este viitorul.
– Să te audă sfinţii din stele. Ştiu că ai gânduri bune, nu de tine mă tem, copile, nici de ai noştri. Mă tem de cei fără suflet, fără simţire, cei imuni la sentimente şi, datorită sutanelor indigo, sunt destui. Unşi cu plocoane grase, cu mâinile înfipte adânc în bogăţiile adunate cu trudă de cei ca noi, cu burdihanele puhave de grăsimea corupţiei. Chiar dacă, prin cine ştie ce minune, Julius ar renunţa să ne vâneze, nu ne vor ierta EI, spuse cu obidă bătrânul căpitan arătând în urma lui de parcă i-ar fi simţit suflându-i în ceafă.
– Avem ac şi de cojoacele lor. Fără transnavi sunt paralizaţi. Vor lătra în vânt şi va dura o vreme până se vor urni să facă ceva… atunci va fi prea târziu, vom fi departe.
– Atunci să facem saltul. Ce-o fi, o fi! Decât să trăim cu spaima-n sân mai bine murim încercând, concluzionă căpitanul înălţând semeţ fruntea sub care ochii se însufleţiră ca jăraticul deşteptat de adierea vântului.
***
— Prietene Xiao, de ce faci asta? De ce te adânceşti în erezie? Noi doi aparţinem aceleiaşi generaţii, ar trebui să ne înţelegem, să rezonăm… am jucat leapşa împreună pe holurile institutului, ce naiba?
— Tu, prieten cu Xiao? Nu, Eminenţă! Ai încetat să mai fii prietenul cuiva din clipa în care, prea îngrozit de greul vieţii de locator, te-ai lepădat de moştenirea ta genetică şi ai îmbrăcat veşmântul indigo.
Grimasa dibaci ascunsă într-un surâs amar schimonosi sufletul stareţului. Ura cu îndârjire ochii migdalaţi care îl fixau cu insistenţă despuindu-l fără milă de vălul ipocriziei. Nu avea sens să mai joace teatru, Xiao vedea prin măştile lui ca prin sticlă. Îşi împietri chipul de pe care sclipeau ochii mijiţi, ca de fiară încolţită.
— Amândoi ne-am lepădat, locatore Xiao, ori ai uitat cine ai fost şi în ce hal ai ajuns? Tu, cel mai lăudat ucenic al marelui Bodrun, singurul care l-a egalat în acurateţea locării pe Sicanor, ai ales să fii un banal îngrijitor, să repari chiuvete şi să freci podele…
— Măcar sunt un îngrijitor care nu îşi numără stelele până în zori fără a putea adormi.
— Eşti jalnic, bătrâne… JALNIC!
Raza de lumină căzută din tavan îi adâncea sinistru cearcănele vineţii. Ultimele săptămâni lăsaseră urme vizibile pe obrazul obosit al prelatului. Părea slab şi îmbătrânit. Încordarea îi ogârjise umerii şi îi încovoiase spinarea. Doar ochii aprigi arzând sub sprâncenele stufoase şi gura strânsă amar mai aminteau de cumplitul stareţ Julius.
— Nu ai de gând să-mi spui unde sunt?
— Nu ştiu şi nu vreau să ştiu.
— Aş putea smulge cuvintele din tine cu tot cu bucăţile de creier în care le-ai ascuns. Nimeni nu se răzvrăteşte împotriva Ordinului Sfântului Stâlpnic Firuz. Nimeni. Nici măcar Sicanor nu s-a putut împotrivi.
— Tot nu ai afla nimic. Ascultă bine ce îţi spun, Julius. Quezalul vostru, astrianul vostru sfânt a încetat să existe din clipa în care l-aţi întrupat, din chiar acea clipă în care i-aţi dat un trup uman. Te mai întrebi de ce? Tu, care otrăveşti mii de trupuri cu droguri subtile menite să suprime orice trăire, tu, care înrobeşti milioane de minţi în condiţionări concepute să jupoaie omul de tot ce este uman? Pentru că aţi vrut să mărginţi nemărginitul în carne muritoare. Aţi vrut să îngrămădiţi însăşi esenţa universului într-o existenţă efemeră. Aţi crezut că astfel îi veţi controla entropia făcând-o să tindă la zero. Nu aţi făcut decât să concentraţi o forţă colosală într-un punct. Acest punct este chiar sămânţa din care se înalţă acum Maelstromul. Ai venit aici, în întunericul temniţei, încredinţat că eu sunt furtuna, află că şi eu sunt prins în iureşul ei ca şi tine, doar că eu i-am înţeles rostul şi îi fac vrerea, îi călăresc unda, tu înoţi împotrivă-i. Cât crezi că vei mai rezista?
— Visezi, moşneag smintit. Rebeliunea voastră pipernicită nu-i nici pe departe vârtejul legendar. Maelstromul vostru este doar o iluzie.
— Atunci pregăteşte-te să fii izbit din toate părţile de o iluzie, întocmai unei stânci care se încăpăţânează să se înalţe în mijlocul oceanului la vreme de furtună.
— Tu chiar nu pricepi că universul îmi aparţine? ESTE AL MEU!
— Aşa să fie oare? Aş spune mai degrabă că tu, ca noi toţi, îi aparţii.
— Filozofia ta ieftină nu te va scăpa din gaura asta de şobolan… prea ţi se potriveşte. Ai dreptate, venisem pregătit să pun capăt vieţii tale mizere, dar nu meriţi nici măcar osteneala unui asasinat decent. Vei putrezi aici, în întuneric, răpus de propria ta ţicneală.
— Nu te amăgi cu vorbe deşarte, monseniore. Ai venit convins fiind că eu sunt Maelstromul şi că moartea mea va duce la sfârşitul revoltei. Ei bine, te-ai înşelat, „prietene”!
Înecat în propria furie şi convins că nu-l va putea determina să destăinuie locaţia fugarilor, stareţul scutură frânghia cu care fusese coborât prin tavanul hrubei. Pe măsură ce era ridicat începu să strige ca un apucat ordine răstite.
— Chepengul acesta să fie sudat de jur împrejur şi deasupra lui să turnaţi o lespede groasă de beton. Existenţa acestei celule să fie şteastă din toate planurile temniţei. M-aţi auzit? Executarea!
Sub zdrăngănitul metalului izbit de piatră, bătrânul îngrijitor fredona copilăreşte bătând ritmul cu palmele lui bătătorite:
Foarte simplu…
Atât de simplu…
Prinde-te în joc,
Hai, nu sta pe loc!
Înalţă al tău cânt
Pe aripă de vânt
Lasă-te purtat
În loc bun şi curat
Aproape de soare,
Tu, inimă de floare,
Tu, pui de om,
Sămânţă de Maelstrom…
Şi-a ieşit din minţi, gândi mulţumit prelatul îndepărtându-se pe coridoarele cu iz de mucegai şi moarte. Într-un gest reflex, îşi atinse obrazul ţeapăn pe care simţea arsura unei amintiri nedorite.
***
— Nu, Pinto, nu suntem genii, nici pe departe… poate Dan, cu astro-matematicile lui. Locarea în sine este un proces instinctual, un reflex. Indică-mi un punct pe o hartă stelară şi mintea mea pleacă singură într-acolo.
— Atunci, de ce aveţi nevoie de antrenament? întrebă doctorul total nemulţumit în timp ce verifica parametrii medscanului.
Melissa îi zâmbi cu înţelegere şi continuă:
— Dacă puiul de ghepard ar fi crescut de elefanţi, crezi că ar alerga vreodată cu aceeaşi viteză cu care aleargă cei din neamul lui? Eşti medic. Ştii foarte bine cât de mult contează mediul de viaţă şi ce amprentă puternică lasă asupra individului. Puiul va purta cu sine moştenirea vitezei, chiar dacă nu a învăţat să o folosească, va fi nevoie doar de un declanşator pentru a descoperi că are această abilitate şi, astfel, în mijlocul turmei de elefanţi, să redevină ghepard. Ai dreptate să gândeşti că un locator complet neinstruit ar putea face mai mult rău decât bine, totuşi procesul de locare, dublat de o verificare riguroasă, matematică, făcută de un cartograf, nu poate da greş.
— Melissa, în acest moment, tu eşti ghepardul… poate ai crescut printre „ai tăi” până la o anumită vârstă, dar perioada cea mai sensibilă ai petrecut-o cu elefanţii…
— Asta nu înseamnă că mi-am pierdut complet îndemânarea. Am reprimat-o, nu am eliminat-o. Ascultă, şi eu credeam că zecile de ani de pregătire de la ISLA sunt necesari pentru a desăvârşi procesul de locare. Aiurea. Privind în urmă îmi dau seama că doar 10% din timp era dedicat rafinării acestui reflex, restul nu era altceva decât un lest cleios menit să ne subjuge voinţa. Condiţionări peste condiţionări, formule complicate şi ritualuri inutile cu rol aparent de protecţie. Gemenele sunt privilegiate, au scăpat de balastul fără sens. Mare noroc…
— Curios noroc… Nu ţi se pare ciudat?
Un zâmbet misterios înflori pe chipul femeii. Mintea lui Pinto ţesea conspiraţii încâlcite, suprapuse, întretăiate.
— Nu îmi pasă cine a pus la cale întregul plan, ştiu doar că ceea ce fac acum este în acord cu ceea ce sunt cu adevărat şi asta e bine.
— Crezi că perioada petrecută de gemene în preajma ta a fost suficientă? Au captat destulă informaţie pentru a putea ajunge la noi prin forţe proprii?
— Nu ştiu dacă prezenţa mea în viaţa lor a avut vreo influenţă, l-au „locat” pe Victor fără niciun ajutor. Poate la nivel subconştient au accesat acel cotlon al minţii mele unde am încapsulat educaţia primită la ISLA. Eu spun că s-ar fi descurcat foarte bine şi fără asta. De multe ori am avut senzaţia că sunt preştiente, că tot ce au de făcut şi de ştiut este scris în codul lor genetic şi trebuie doar să descifreze setul de instrucţiuni. Grămada de jucării sosită acum câteva ceasuri este cea mai bună dovadă că stăpânesc atât locarea cât şi translarea.
— Eu tot nu pricep, care din ele este locator şi care transnav?
— Este greu de spus… sunt atât de strâns legate mental încât nu pot funcţiona una fără cealaltă. Se completează reciproc. Între ele există punţi telepatice pe care nu am îndrăznit să le explorez.
O idee nebunească începu să crească dincolo de fruntea lui Pinto… Cocoţat pe scaunul de consultaţie, învârtea în palmă capsula mobilă a medscanului. Copii născuţi învăţaţi, capabili să-şi acceseze cunoştinţele stocate în propriul bagaj genetic. Într-o lume dominată de o inchiziţie atroce, noţiunea de preştienţă era de neconceput… Cuvântul monstruozitate îi răsări nechemat în minte. Să fi fost oare gemenele vârtejul de care se temea omenirea?
— Maelstrom… murmură dus pe gânduri.
— O simplă metaforă, doctore, doar o metaforă. Cu sau fără gemene, omenirea tot va trece printr-o perioadă foarte grea. Este firesc. Este ciclic. Fără aceste fluctuaţii entropice ar bălti fără vlagă sufocând orice urmă de progres. Da, vom trece prin clipe de spaimă… Da, vor fi pierderi… Da, ca în orice schimbare, va fi durere… Da, va fi multă zbatere şi multă muncă… Pentru că, fără toate acestea, nu putem înainta… Nu poţi urca dealul fără efort.
Raţionamentul glacial îl străbătu pe Pinto din creştet până în tălpi. O parte a fiinţei lui încă se mai temea de locatorul tenebros din faţa sa.
***
Ţestoasa cu carapace din cauciuc flexibil o privea complice. Victor nu se mai ostenise să adune jucăriile împrăştiate pe canapea. Probabil nici nu voia. Îi plăcea să le vadă mutriţele vesele.
— Eşti sigur că nu te încurc dacă stau aici? întrebă Melissa urmărind pregătirile de slide.
În loc de răspuns, Victor duse arătătorul la buze. Avea nevoie de linişte. Îşi împreună palmele în dreptul plexului solar ca şi cum ar fi protejat ceva în spaţiul format între ele şi expiră profund. Aerul din miezul alb al navei începu să vibreze. Învelişul lăptos al încăperii se topi într-o curgere densă până când prin el începu să se reverse bezna infinită punctată de milioane de stele. Mâinile transnavului nu mai puteau ascunde sâmburele de energie care devenise albastru electric orbitor. Graniţa tivită de lumină înainta cu viteză mare schimbând densitatea materiei pe care o străbătea.
Melissa privea cu detaşare cum, sub valul luminos, degetele crispate involuntar pe carapacea aurie a jucăriei deveneau translucide, apoi transparente. Simţi în fiecare moleculă forţa câmpului transprotector izvorât din palmele lui Victor pe măsură ce sfera albăstrie creştea în pulsaţii succesive, din ce în ce mai rapide. Acum că vedea tot procesul din miezul lui îşi dădea seama că nu avea să se obişnuiască niciodată cu starea de neverosimilă plutire în vidul spaţiului. Nu-şi mai vedea propriul trup şi, totuşi, nu-i era teamă. Suspensia energetică în care se scălda îi anestezia toate spaimele. O nouă pulsaţie îi deşteptă în minte amintirea destinaţiei lor. Transnavul îşi fixa ţinta. Soarele cel portocaliu, planeta împodobită cu brâul de mărgean strălucitor şi cei trei sateliţi, toate erau la locul lor, aşteptându-i. Înghesuit între două nanosecunde timpul îşi pierduse consistenţa făcând stelele să curgă pe lângă ei în cascade de lumină. Ca prin magie, proiecţia telepatică se materializă devenind reală. Atât de reală încât ar fi vrut să-şi afunde mâna în marea de cristale sclipitoare din jurul planetei. Erau deja acolo.
Retragerea treptată a sferei albastre îi dezvălui o vălurire abia perceptibilă care îi distrase atenţia de la liniştea perfectă care o înconjura. O umbră vicleană duhnind a putreziciune se insinua la graniţa subconştientului lui Victor căutând o breşă. Reacţionă instinctiv şi, fără ezitare, respinse brutal tatonarea cu un gând tăios ca o pumnal oţelit. Conştiinţa pribeagă se retrase într-un ţipăt sfâşietor. Nu avea de ce să o hăituie pentru a-i afla identitatea, în momentul atacului un colţ al vălului se ridicase şi de sub el o fixau feţe fără chip. Aveau un trădător printre ei.
Când deschise ochii, Victor o privea îngrijorat.
— Ai simţit atacul?
— Nu, doar am auzit ţipătul. Stareţul?
— O marionetă de-a lui, a ajuns la bord în acelaşi timp cu mine, cu aceeaşi navetă.
— Arată-mi.
Obrazul palid încadrat de buclele roşcate oglindit în memoria Melissei stârni o adevărată furie în sufletul transnavului.
— Seavers, asistenta… Pinto este în pericol, şopti reţinut şi porni hotărât spre uşă.
***
Priveliştea din infirmerie nu era deloc plăcută. Seavers zăcea pe jos într-o poziţie cumplit de incomodă cu un picior răsucit sub trupul contorsionat. Uniforma sanitară îi era sfâşiată la umăr. Părul roşu răvăşit îi acentua paloarea feţei. Aplecat asupra ei, Pinto încerca să o readucă în simţiri.
— Ce demoni te posedă, femeie, de m-ai atacat aşa? Hai, respiră, ce naiba…
Prezenţa rece a locatorului îl făcu să se îndepărteze fără să mai scoată o vorbă. Melissa îngenunchie şi, cu o mişcare lentă, îşi aşeză mâna pe fruntea tinerei leşinate. Boabe otrăvite, ca de mercur, se rostogoleau în conştiinţa paralizată de spaimă. Cu sufletul golit de orice sentiment şi cu gust de cocleală în gură, locatorul o exploră fără milă. Despică una câte una măştile fără chip sperând să descopere păpuşarul care comandase atacul. Doar identităţi mărunte.
— Nu-i decât un pion. Condiţionarea este recentă şi de mântuială. Nu vom afla mare lucru de la ea, conchise cu răceală Melissa şi continuă cu glas scăzut, mă tem că atunci când i-am respins atacul, am proiectat-o în starea asta. Nu mai era prezentă când a sărit asupra ta, Pinto. Nu te învinui dacă ai lovit-o.
Se aplecă încă o dată asupra trupului inert şi, cu fruntea lipită de fruntea ei, şopti ceva de neînţeles de parcă şi-ar fi cerut iertare. O tresărire dureroasă scutură pieptul femeii şi o trezi. Aruncă priviri rătăcite în jur, semn că nu avea habar de ceea ce se întâmplase.
— Aşa, fătucă. Stai cu binişorul. Nu te teme, eşti în singuranţă. Ai leşinat… un pic, o minţi delicat doctorul şi le făcu semn să plece.
***
— Ce i-ai făcut? Va mai fi normală?
— Este la fel de normală pe cât a fost înainte de a fi „botezată” de olăcarii stareţului.
— I-ai şters memoria?
— S-a şters de la sine. Ştii bine că o traumă puternică poate face asta.
Victor o privi cu reproş.
— Draga mea, eşti prea modestă. Ştiu foarte bine ce abilităţi are un locator. Mă mir că mai este în viaţă.
— Aveam nevoie de ea vie, spuse sarcastic Melissa.
— Voia să mă omoare?
— Nu era suficient de puternică. Cred că a fost instruită să te „viruseze”. Să îţi planteze ceva în minte. Trebuie să recunoşti că a ales un moment foarte bun, în timpul saltului eşti teribil de vulnerabil. Totuşi, a atacat la al doilea slide, asta mă face să cred…
— … că Julius nu este străin de planul nostru de evadare.
***
— Lucia, este cazul să te potoleşti. Nu văd de ce te agiţi atât de mult.
— Domnule Jolstone, situaţia e foarte gravă. Melissa lipseşte de câteva zile bune şi gemenele au luat-o razna de tot. Vă rog să numiţi un alt terapeut în locul ei. Nu putem lăsa lucrurile la întâmplare. Fetele sunt capabile de orice. V-am spus, se comportă haotic. Dacă au putut dematerializa toate acele jucării ar putea dematerializa orice. Vă puteţi imagina? Vorbesc de fiinţe, de oameni. S-ar putea întâmpla nenorociri. Sunt vieţi omeneşti în joc.
— Lucia, mă voi ocupa chiar eu de gemene. Nu este cazul să implicăm alte persoane în proiect. Acum mergi şi te odihneşte. În noaptea asta le ţin eu sub observaţie.
— Dacă spuneţi dumneavoastră, mă duc. Să fiţi cu ochii pe ele. Vă rog din suflet, spuse pe un ton implorator asistenta şi porni şovăind spre uşă.
Rămas singur în liniştea camerei de observaţie, Jolstone îşi adună gândurile. Evenimentele se precipitau. Puterile gemenelor nu mai puteau fi ascunse. Trebuia să acţioneze. Oftă zgomotos şi deschise uşa spre micul dormitor colorat. O lampă rotativă proiecta pe pereţi stele colorate. Ocoli un motan aruncat pe jos şi se apropie de patul în care fetiţele dormeau îmbrăţişate. Cuprinse de un somn adânc păreau mai mici şi mai vulnerabile. Îşi muşcă buzele la gândul că erau atât de puternice şi totuşi atât de plăpânde. Alungă din minte ezitarea şi se aplecă fără zgomot asupra lor.
Le dezmierdă pletele argintii şi şopti abia auzit. Ibi est vita. Drum bun, copile dragi. Ne putem toată nădejdea în voi. Drum bun.
***
Desprins din vârtejul de particule, Victor păşi spre căpătâiul patului în care dormea cea care avea să-i călăuzească paşii prin univers. Doar o adiere îi înfioră fruntea şi amorţeala din muşchi începu să se risipească.
Se aplecă şi îşi lipi buzele de tâmpla pe care strălucea un strop ca de rouă. Sunt aici, îi picură delicat în ureche. Încă moleşită de somn, femeia se foi leneş, cu mişcări de felină adormită. Îl primi fără vorbe în aşternutul cald, uşor răvăşit, şi îi căută gura. Nu se lăsă aşteptat. Îi adulmecă sălbatic pielea încinsă şi, stârnit de aromele ei, îi înrobi buzele într-un sărut pătimaş. Sorbi însetat din răsuflarea ei rotunjind în palme moliciunea formelor sub care muşchii tresăreau aţâţaţi. Mânată de dorinţa miliardelor de Eve care-i clocoteau în sânge, îşi aruncă mătasea coapsei peste şoldul lui dogorindu-i pielea. Într-un salt ca de fiară, o răsturnă pe spate. O domină vreme de o clipă dezmierdându-i cu privirea obrazul fin, ochii mijiţi somnoros, gâtul arcuit, zâmbetul năucitor… Şi-ar fi vândut sufletul pentru acel zâmbet. Ghicindu-i buimăceala, femeia îşi ridică braţele spre el ademenindu-l cu ofrandele trupului animat de pasiune. O cotropi fără milă, ca un mercenar plătit regeşte. Nu-i opunea rezistenţă. Se lăsa capturată, torturată de săruturile lui prelungi, de mângâierile lui incandescente. Îi răspundea înfocat, se îndepărta pentru a se lipi mai mult, mai strâns. Îşi unduiau trupurile într-un dans primordial, edenic, în ritmul dat de zvâcnirile propriilor inimi răzvrătite. Ca într-un joc halucinant de pătrunderi şi contopiri devorau flămânzi golul dintre ei întru reîntregirea originii fiinţei lor despicate cândva de nemilosul fulger al bisturiul subatomic. În jurul lor, în ei, liantul materiei îşi pierdea consistenţa, se topea, se evapora. Pereţii se transformau în abur şi aburul se risipea în abis. Stelele îi priveau pieziş. În ochii lor ardea gelozia mocnită. De unde atâta fericire?
Pluteau în neant dezvăluindu-şi tainele unul altuia, pulsând în anticiparea râvnitei descătuşări care veni brusc, într-un strigăt ca de început de lume împrăştiindu-le atomii, amestecându-i cu pulberile stelelor născânde. Reclădit pentru câteva clipe în extazul astral, spiritul lui Sicanor jubila răzbunat. Tabuurile erau sfărâmate. Spaţiul în care vălureau îngemănaţi îi învelea cu goliciunea lui ca într-un cocon în aşteptarea metamorfozei, îi legăna cu liniştea lui deplină.
Limpezimea viziunii era înspăimântătoare. Galaxiile guvernate de ecuaţiile lor rigide şi reci nu-i aşteptau să se dezmeticească, îşi urmau nestingherite căile trasate de la începuturile universului ducând cu ele lumi vii şi moarte deopotrivă. Dincolo de ele, în însăşi esenţa universului, maelstromul îşi etala frumuseţea, îi ademenea, îi chema să-şi potolească setea de cunoaştere.
Adăstară o vreme încă nesătui, neostoiţi, despuiaţi de trupurile nevolnice adăpându-se direct din izvorul nemărginirii, imuni la vocile lăuntrice care urlau bezmetice „sacrilegiu”. În înţelepciunea lui, universul însuşi îi proteja, îi alinta, îi adopta ca un tată primitor, îi ospăta cu secretele lui, cu magia lui fără seamăn. Nesupuşi, nu mai aparţineau omenirii. Renăscuseră UNIVERSALI. Puteau trăi orice clipă, oriunde. Puteau vedea cum, la câteva mii de ani-lumină, într-un timp fără secunde, două copile argintii levitau într-o îmbrăţişare tandră. Ochii lor larg deschişi oglindeau aştrii strălucitori ai altor tărâmuri prinşi într-un vârtej crescând, înfricoşător. Decizia era luată. Călătoria avea să înceapă curând.
Din orizonturi despicate, universul curgea în şuvoaie vâscoase către noua destinaţie. Adânc, în măruntaiele de beton şi plumb de sub ISLA, Xiao, bătrânelul cu ochi blânzi, migdalaţi, îşi freca mulţumit palmele bătătorite. În ele pulsau noi energii, noi dorinţe, noi începuturi. În bezna de nepătruns, chipul încreţit era luminat de un zâmbet enigmatic. Dincolo de pereţii masivi de beton şi oţel, dincolo de gratiile grele şi reci, dincolo de zidurile groase, tropotul duşmănos al bocancilor izbiţi pe podeaua metalică şi zornăitul armelor nu puteau ascunde vuietul. Înţelepţită, omenirea se scutura de mâlul înveninat al propriilor emanaţii şi se urnea din loc.
Limpezimea viziunii era înspăimântătoare.
Cei adormiţi se deşteptau… Maelstromul îşi începea dansul devastator.
***
Cu o fluturare a mâinii stinse toate luminile din biroul auster. Nu fusese niciodată atras de lux şi opulenţă de aceea încăperea în care-şi petrecea zilele nu avea nimic somptuos. Nu bogăţiile îl stimulau ci puterea. Puterea la cel mai înalt nivel îi dădea acea satisfacţie sălbatică, animalică. Îi plăcea să-i vadă pe mai marii omenirii gudurându-se pe lângă el, sorbindu-i ordinele ca pe licori sfinte. Metalele preţioase, mătăsurile scumpe, delicatesele şi băuturile fine nu erau pentru el decât instrumente bine acordate cu care îi putea vrăji pe cei slabi de înger. Simple unelte. Nu era atras de strălucirea lor. Însă umilinţa pe care cei vrăjiţi o manifestau în prezenţa lui era ca un drog bine preparat şi teribil de acaparator. Dependenţa de putere îi rafinase înfiorător metodele de dominare şi îi anihilase orice alte dorinţe. Puterea pură era pentru el drogul suprem şi, întocmai unui drogat înrăit, nu se mai sătura de el şi nici nu-l mai interesa nimic altceva.
Se aşeză direct pe podeaua rece. Nimic ceremonios, îşi impuse să nu adopte vreo poziţie cu denumire sofisticată, voia ceva relaxant. Trebuia să-şi pună ordine în gânduri. Îşi dilată nările cât putu de mult şi ordonă plămânilor să menţină o respiraţie superficială, cu efort minim şi fără zgomot. Rememoră o mantră de potolire a bătăilor inimii şi vâjâitul fluxului sangvin se stinse treptat până ajunse un susur discret. Întunericul deplin îl ajuta absorbind lacom orice undă vremelnică, orice impuls electric rătăcit prin sinapse. Prin ochii larg deschişi nu pătrundea nici măcar un foton care ar fi putut să-i tulbure izolarea.
Memoria începu să emane lent, în sfere concentrice, informaţiile adunate în ultimele luni. Răpirea misterioasă a unei banale terapeute din Centrul de recuperare pentru rebuturi UIGi urmată de dispariţia inexplicabilă a Poluxului, discursul batjocoritor al lui Xiao, distorsiunile excesive în câmpurile locatoare şi revolta mută a transnavilor, semnale subtile în multe dintre mesajele interceptate de spionii astrieni, toate se concentrau într-un miez încă ascuns vederii sale.
Pe cine să lovească mai întâi? Cine era capul monstrului? Voia adevăratul cap, adevăratul păpuşar.
Alte evenimente mărunte se înţesau pe straturile concentrice obturând calea spre sâmburele conspiraţiei. Înjură obscen, ca un maşinist frustrat şi arhitectura virtuală se nărui.
M-am lăsat dus de nas ca ultimul ageamiu, îşi spuse cu ciudă şi scormoni printre resturile construcţiei virtuale căutând alte indicii care i-ar fi putut scăpa.
Un semnal slab, ca o strună ciupită în surdină îi zgâria nivelul discret al percepţiei. Nu-l putea localiza. Nerăbdător, ceru mesajul. Tăcere. Semnalul dispăru tot aşa cum apăruse, subtil, rapid, fără urmă. Un mesaj gol? Se înfurie cumplit şi petrecu următoarele clipe eliberând un şuvoi de obscenităţi care l-ar fi ruşinat şi pe cel mai spurcat la gură dintre intendenţii săi. Furia îl sufoca. Îi amintea de propriile limitări umane. Încheie avalanşa cu un blestem năpraznic şi reveni brusc la starea de calm. Rechemă mesajul pe canvasul memoriei ca pe un facsimil şi îl întoarse pe toate părţile căutând o breşă. Un nou val de furie îi îngheţă ceafa şi începu să sufle sacadat. Polux! Ticăloşii, mi-au suprimat omul. Unde eşti, jigodie? Unde? Lucra febril, cu îndârjire. Reconstitui de câteva zeci de ori senzaţia de mesaj şi o descompuse de tot atâtea ori. Într-un final descoperi acea infimă particulă în care emiţătorul reuşise să pitească locaţia navei. Ai mei sunteţi, nemernicilor, izbucni cu voce tare cu ochii scânteind animalic în întunericul biroului.
Îşi schimbă poziţia adunându-şi picioarele sub el şi îşi împreună mâinile în dreptul pieptului în formă de cupă. Postura clasică de locare îi provoca furnicături în muşchii lipsiţi de elasticitatea tinereţii. Îi displăcea total starea în care trebuia să intre, dar nu avea încotro. Aşa fusese educat. În plus, nu se putea încrede în alt locator, toţi păreau atinşi de subita boală a luminii. Înghesui toate gândurile şi senzaţiile într-un cotlon al minţii şi desenă în spatele retinei harta primită în mesaj. Căută reperele galactice şi trasă axele de orientare. Trebuia să fie sigur. Plonjă spre punctul de convergenţă. Rânjetul de fiară dezlănţuită se lăţea pe chipul uscat. Soma! Apropierea periculoasă de cel mai mare duşman al locatorilor îi făcea sângele să fiarbă sub presiunea condiţionărilor chimice. Încercă să le reprime. Ace dureroase îi împungeau corneea făcându-l să clipească fără sens, în beznă, de parcă cineva îndreptase un fascicul laser spre el. Ignoră durerea, îşi linse buzele crăpate şi continuă explorarea. Cerberul întărtat de nesupunerea lui îşi dezvelea colţii ameninţători. Nu voia să bată în retragere aşa că îndură înverşunat spaima ascuţită, prelungită. Senzaţia îi părea familiară. O trăise cândva, cu ani în urmă când preda Disciplina Explorării mult prea tinerilor locatori de la ISLA. Urmă firele ataşate acelei senzaţii şi, din mulţimea de învăţăcei speriaţi, se contură un chip. Trăsăturile copilăreşti asprite treptat de trecerea timpului îi aduseră în câmpul vizual chipul terapeutei răpite. Uluirea îl lăsă cu gura căscată. Ce idiot sunt, au răpit un locator latent. Cretin bătrân, te-au dus de nas! Se văzu nevoit să recunoască măiestria şi îndrăzneala planului, însă refuza să creadă că cineva ar fi fost capabil să spargă atât de uşor barierele condiţionării.
Ordonă rapid personajele pe o panoplie imaginară şi căută legăturile dintre ele. O nouă lovitură îi provocă un şuvoi din cele mai deocheate înjurături pe care le experimentase. Xiao! Aşadar, nu era un simplu pion. El era creierul operaţiunii. Lucrase lent, sistematic, temeinic, întocmai unei picături chinezeşti. O, da! Diabolic plan. Mai diabolic decât orice plănuise el vreodată. Mai grav era că povestea se întindea pe câteva zeci de ani şi în ţesătura ei erau prinşi mulţi dintre locatorii acum răzvrătiţi. Docilul Xiao, cu chipul lui servil şi aparenţa tâmpă implantase în creierele fragede ale viitorilor locatori breşe, portiţe psihologice pe care acum le putea exploata în voie. Nu era de mirare că un transnav avizat, ca excentricul Icarus, ar fi fost capabil să readucă la suprafaţă instinctele reprimate ale locatorului latent. Trebuia doar să plaseze într-o conversaţie banală cuvintele-cheie implantate în subconştient de Xiao. Canalele explorate şi exploatate de umilul îngrijitor erau atât de ascunse încât eludaseră toate mecanismele de siguranţă. Era grav, era foarte grav. Dimensiunea dezastrului era mult mai mare decât crezuse iniţial. Se bazase prea mult pe educaţia draconică livrată de profesorii firuzi şi acum plătea preţul. Neglijenţa sa ocrotise şi îngrăşase monstrul. Nici loviturile celui mai straşnic bici ori fierul cel mai incadenscent nu l-ar fi pedepsit destul pentru această neglijenţă. Se scutură îngreţoşat de propriile greşeli şi alungă din minte dorinţa torturii.
Continuă raţionamentul pe mai multe straturi şi, din mrejele complotului, se trezi aruncat între pereţii unei încăperi colorate vioi. Un vârtej neaşteptat îi captase câmpul locator şi-l proiectase în ceea ce părea un spital. Nu putea spune dacă era în prezent, trecut sau viitor, percepţia temporală era relativă şi, pentru acel eveniment, nu avea termen de comparaţie. Sub privirea îngrozită a unei asistente, două copile cu plete argintii se dematerializau. Captă câteva particule reziduale şi le decodifică. Repulsia îl azvârli înapoi în biroul întunecat. Vedea cu desăvârşită claritate ambii markeri genetici, astrieni şi navstrieni. Verifică lungimea telomerilor şi derulă evenimentele până la data creării lor. Propriul experiment genetic eşuat i se întorcea împotrivă. Cretinii, le-au lăsat în viaţă în ciuda tuturor ameniţărilor. Nu mai era insubordonare, era prostie fără margini. Tâmpenie galactică. Făcuse o încercare stupidă, se jucase cu propriul material genetic şi dăduse greş. Imediat ce apăruseră primele semne ale scindării zigotice le ordonase capetelor pătrate să distrugă placenta artificială şi tot instrumentarul cu care intrase în contact. De ce nu au făcut-o? Locator şi transnav în aceeaşi piele. Uluirea îi secase izvorul înjurăturilor. Oare câte astfel de abominaţii mai fuseseră create după încercarea lui? De unde ar fi putut şti Xiao de experiment? Numărul complicilor creştea înspăimântător. Urzeala planului se îndesea sugrumând între firele ei orice cale de scăpare. Gustul putred-amar al înfrângerii îi otrăvea gâtlejul în timp ce în urechi îi răsuna cântecul ţicnit al lui Xiao… Atât de simplu, foarte simplu… Se sufoca. Da, mârâi cu ciudă, magistral de simplu, bătrâne prieten. Şi, totuşi, atât de complex. Nu te credeam în stare. Abia acum îţi înţeleg vorbele de atunci, din copilărie… Nu glumeai, chiar voiai să schimbi lumea. Şi eu am râs, ca un idiot…
Părăsi podeaua atât de repede încât senzorii comandară aprinderea lămpilor. Valul neaşteptat de lumină îl izbi în plin şi ameţi pentru o clipă. Îşi apără ochii cu palma şi se îndreptă spre consola de comunicare.
— O navetă, acum, la mine, porunci scurt fără să-şi trădeze emoţia din glas.
Prea mulţi ani la rând îşi refuzase luxul propriei vulnerabilităţi. Mereu înconjurat de gărzile telsiene, se scăldase într-o falsă siguranţă, siguranţă care-i înmuiase vigilenţa şi acum culegea fructele amare ale consecinţelor. Venise momentul să acţioneze singur. Nu avea timp să adune cohortele. Procedurile erau prea complicate. Chiar el le complicase cu sute de amendamente şi acum îşi blestema lipsa de prevedere. Nu mai putea întârzia nici măcar o clipă. Putea doar să spere că viitorul îşi ridicase la timp vălul pentru ca el să poată împiedica nenorocirea ce avea să se abată asupra omenirii.
***
Suprafaţa lichidului din cană unduia lent eliberând aroma iasomiei asiatice. Degetele lungi şi fine strângeau ceramica fierbinte încercând să stăpânească tremurul ceaiului din interior. Era neliniştită. Oricât şi-ar fi dorit să nu o arate, mâinile o trădau. Agitaţia venea dintr-o altă dimensiune pe care nu o putea controla, ca o vibraţie dincolo de fiinţa ei, menită să o invadeze, să o înspăimânte. Victor studia concentrat harta proiectată de dispozitivul holocartografic lăsat de Dan.
— Pare simplu precum spui şi totuşi nu-i, spuse tărăgănat şi se adânci în studiu. Prea aproape de stea ne prăjim, prea departe nu avem suficientă energie pentru alimentarea navei…
Căldura cănii nu avea darul să o liniştească pe Melissa. Vorbele lui Victor nici atât. Închise ochii. Aştepta să se întâmple ceva. Ce? Nici ea nu ştia. Poate o revelaţie salvatoare a transnavului, poate o sclipire de moment a acelui punct în care putea aduce imagini de dincolo de pereţii strălucitori ai navei. Un chicotit gingaş rupse cadenţa vibraţiei dense, agasante. Victor se întoarse şi o privi dojenitor.
— Melissa, nu-i momentul…, începu şi îşi înghiţi cuvintele când întâlni privirea femeii. Cana îşi împrăştia cioburile şi conţinutul parfumat pe podea cu o încetineală bizară. Putea număra stropii care pluteau în aerul încremenit. Până să se dezmeticească, Melissa dispăruse la nivelul inferior al habitaclului, unde, dintre ghivecele cu flori şi arbuşti se auzeau râsete şi lipăituri de tălpi goale pe pardoseala transparentă. Coborî sărind câte două trepte deodată, prea nerăbdător. Melissa, în genunchi, aştepta cu braţele desfăcute îmbrăţişările celor două mogâldeţe cu plete argintii şi pijamale colorate. Păşeau fără stinghereală, cu sprinteneală copilărească, fără vreun semn al paraliziei care le chinuise atâta timp. Asaltul de drăgălăşenie îi topi sufletul şi uită de toate spaimele. De deasupra umerilor femeii, îl priveau ochi argintii şi-l chemau mâini mici, bucălate. Le cuprinse în braţe pe toate trei şi lăsă emoţiile să-l scalde în voie, cu obrajii uzi de lacrimi mari. Delicata Lorena îi mângâie drăgăstos obrazul, iar năvalnica Eliza îi înlănţui gâtul într-o îmbrăţişare strânsă. Râdeau şi plângeau, se priveau şi nu le venea să creadă că în sfârşit se puteau atinge, că erau împreună.
***
— Pe toţi sfinţii celeşti, ce mai este şi asta? exclamă doctorul printre monitoarele care prinseră a clipi frenetic. Au luat-o razna toate. Ridică palma pregătită de lovitura pacificatoare şi rămase cu braţul suspendat. Să fie oare cu putinţă… murmură şi o rupse la fugă spre primul turbolift. Cum răbdarea nu-i era una din virtuţi, Pinto bodrogănea cu ciudă lentoarea maşinăriei tropăind apăsat, pe călcâie. Alergă ca un apucat pe coridorul înţesat cu picturi şi izbi cu putere palma de panoul de siguranţă al uşii. Străbătu din câteva salturi încăperea, evitând în ultima clipă cioburile împrăştiate şi rămase ţintuit în capătul scărilor.
Genunchii nu-l mai lăsară să continue. Se lăsă încetişor pe prima treaptă şi îşi împreună mâinile invocând toţi sfinţii şi eroii ştiuţi şi neştiuţi ai omenirii. Printre flori şi arbuşti se desfăşura o adevărată scenă de familie. O hârjoană ştrengărească pigmentată cu râsete şi ţipete de bucurie. Îşi sprijini fruntea transpirată de balustradă şi uită de griji lăsându-şi sufletul să zburde în voia jocului. În zumzetul din grădina lui Victor nu aveau ce căuta planurile de revoluţie şi război.
Nu-şi putea imagina cum zvârlugile amuzate care-i alergau fratele puteau fi salvarea omenirii. Ştia ce forţă mocnea în pijămăluţele cu fluturi şi tot nu-şi putea imagina rolul lor în marele vârtej. Bucuria lor şi zumzetul telepatic care altă dată i-ar fi dat fiori îi încălzeau acum sufletul şi asta era suficient. Clipele de fericire alimentau speranţa de care aveau atâta nevoie.
***
— Ce ai făcut, năpârcă? Ţi-am spus să-i distrugi…
— Despre ce este vorba, monseniore?
— Monozigoţii, doctore Milton!
— Părinte Julius, dar i-am…
— Gura, jigodie! Ştiu sigur că tu le-ai permis să trăiască. Aş recunoaşte ADN-ul lor şi în bezna celei mai negre găuri din univers. Sunt în viaţă. Fiinţe conştiente, cu raţiune. Gemene, Milton. GE-ME-NE!
— Eu.. N-am…
— Unde-s?
Gâtul cercetătorului uscăţiv se răsucea din ce în ce mai dureros mânat de o forţă nevăzută. Chipul ca de statuie al prelatului nu oglindea nici cea mai mică urmă de efort. Nu clipea. Urmărea cu detaşare ligamentele torsionate care antrenau vertebrele într-o mişcare spiralată. Troznitura din zona cervicală nu mai era decât o consecinţă firească. L-ar fi putut ucide într-un milion de moduri. A ales să-i ordone, cum numai un locator o putea face, să-şi frângă singur gâtul. În nanosecunda părăsirii corpului, conştiinţa lui Milton se desfăcu întocmai unui nufăr dezvăluind acel secret pe care nicio tortură nu i l-ar fi putut smulge. O flacără înaltă, cu miez alb incandescent, izbucni din cadavrul încă în cădere.
— Focul iadului este o pedeapsă prea uşoară pentru un trădător ca tine, Milton, murmură rece Julius şi întorse spatele coloanei de fum.
***
— Ce se întâmplă? întrebă Victor.
Mâini agitate se căutau, buzele tremurau panicate sub impulsuri necunoscute rostind nebuneşte:
— Se stinge… Se stinge…