– Suntem prea aproape de tabără, am şoptit în timp ce coboram în valea întunecată. Îţi dai seama că în mai puţin de jumătate de ceas ar putea să ne găsească?
– Nu le va trece prin cap să ne caute atât de aproape. Oricum cred că nu le stă mintea la asta… alte spaime le suflă acum în ceafă, a murmurat Bris.
Krakstarii eliberaţi îşi sărbătoreau libertatea hârjonindu-se ca nişte pui nătângi. Până şi Aripa Zorilor s-a lăsat prinsă în jocurile lor nebunatice. După cum îi era obiceiul, Suflet Sfâşiat găsise un loc mai înalt şi cerceta cu atenţie vânzoleala din valea străjuită de stânci ascuţite. Noua strălucire răsărită în ochii galbeni mai îndulcea puţin chipul fioros, însemnat adânc. Ne-am aşezat lângă el, istoviţi de emoţii.
– Nu pare să se bucure, am constatat cu mâhnire.
– Fii pe pace… în sinea lui zburdă cu ceilalţi. Ştiu bine ce spun… nu l-am simţit niciodată atât de fericit… ascultă-l cum toarce, a răspuns mulţumită Bris, netezind coama bogată.
– Îl ştii de mult?
– Să tot fie vreo zece îngemănari de luni, în timpul vostru asta înseamnă mai bine de doi ani. De când îl ştiu e aşa… sălbatic, greu de stăpânit. Şi-a atras mulţi duşmani, mai ales printre baratheeni.
Mâna delicată a femeii contura cu gingăşie fruntea împovărată a krakstarului. Cu o mişcare neaşteptată, Suflet Sfâşiat şi-a îndesat capul masiv sub cotul ei, întocmai unui motan alintat. Torcea reţinut, discret, de parcă nu voia să-şi arate drăgălăşenia.
– Cum a căpătat… am arătat cu înţeles despicătura albă din blana scurtă de pe cap.
– Ei, sălbăticii de-ale lui… Un aghiotant barath s-a gândit că ar fi bine să-l disciplineze cu lovituri de bici… nu a apucat să dea a doua lovitură… dumnealui l-a lăsat fără bici… şi fără braţ. A fost cumplit. O duzină de sclavi s-au chinuit să-l ţintuiască-n loc. Elohi-barat, în ţicneala lui, a început să-l jupoaie de viu, cu pumnalul de ceremonie. L-au oprit slugile la timp, altfel sfârşea şi el în fălcile turbate.
Şi-a lipit obrazul de creştetul krakstarului şi a continuat cu glas scăzut.
– A zăcut mult, sărmanul. Numai nebunul de Fadrell, sclavul albinos, avea curajul să se apropie de el. La câtă otravă are albinosul ăla în carne, pot să jur că nici suvritele mâncătoare de stârvuri nu şi-ar înfinge colţii în el. La suprafaţă rana s-a vindecat, dar numai Larodne străbunul ştie ce urme adânci îi brăzdează încă sufletul. A trecut multă vreme până să mă accepte iar prin preajmă. Cu toată sălbăticia lui, eu simt că-i blând şi chiar împăciuitor. De multe ori, a stins conflictele din ţarc printr-o simplă ridicare de aripă.
– Mă mir că Elohi nu l-a ucis. După câte am aflat despre el, m-aş fi aşteptat să o facă.
– Scârba aia de barath… un nemernic… praşiv ca o năpârcă… Îi place să tortureze psihic. Ticălosul i-a surghiunuit perechea. A vândut-o altui îmbuibat. Numai zeii krakstarilor ştiu ce s-a ales de ea… Mare lucru să nu fie chiar Aripa Zorilor.
În clipele de tăcere care au urmat am încercat să-mi imaginez ce-aş fi simţit eu dacă aş fi fost în locul lui Suflet Sfâşiat. Sub puternica influenţă a îmblânzitorilor, îmi legasem sufletul de krakstari şi nu-i mai vedeam ca pe nişte bestii nemiloase. Ştiam că au amintiri. Ştiam că suferă. Ştiam că legăturile dintre ei sunt puternice şi, cel mai adesea, durau o viaţă întreagă. Ceva subtil din atitudinea Aripii Zorilor părea să se potrivească raţionamentului femeii. Între cei doi krakstari era un flux continuu de energie pe care îl ignorasem până în acel moment.
Îmi frământam mintea cu tot felul de întrebări când, o briză uşoară a unduit scurt blana ca smoala şi lângă noi s-a stârnit o trombă de praf. Speriat, am sărit în picioare.
– Sonje, ce nebunie ai pus la cale? S-a umplut cerul de krakstari molipsiţi de-un dor nebun de libertate. Mărita mi-a spus că tu eşti vinovat de asta, smintitule, a strigat Tiamar ieşind din norul roşiatic şi, într-un acces rar de voioşie, m-a strâns în braţe de mi-au troznit coastele.
Bris îşi muta privirea intrigată de la noi la Adierea Nopţii care îi dădea târcoale lui Suflet Sfâşiat. Vizibil iritat, krakstarul negru s-a ridicat pe labele masive şi urmărea cu ochii mijiţi mişcările felinei albe. Vârfurile aripilor argintii tivite cu azuriu împungeau cerul plin de nori şi întregul trup al Adierii trăda încordarea.
Dincolo de simţurile noastre, krakstarii comunicau prin semnale numai de ei ştiute. Undeva la graniţa dintre percepţie şi raţiune simţeam un schimb repezit de replici dure. Revolta lui Suflet Sfâşiat se simţea în fiecare fir din coama ridicată. Tremura sub căutătura rece, raţională, cu care îl măsura Adierea Nopţii. Diferenţele dintre cele două rase erau evidente. Pasiune şi raţiune, înverşunare şi detaşare calculată, foc şi gheaţă.
– Adiere, nu! a strigat speriată Tiamar şi, ignorând pericolul, s-a repezit între cele două fiare. Prietenii lui Sonje sunt şi prietenii noştri…
Femeia urmărea îngrozită krakstarul negru care îşi dezvelea întărtat colţii într-un rânjet războinic. Brazda adâncă de pe frunte semăna cu o crevasă între ochii ca doi vulcani gata să erupă. Suflet Sfâşiat s-a proptit pe picioarele din spate şi, cu aripile strânse, îşi potrivea pe loc paşii evaluându-şi adversara. Un mârâit sumbru, dens, îi clocotea mocnit în gâtlej. Atacul era iminent. Gândul că Tiamar putea fi prinsă în lupta celor doi îmi paraliza muşchii. Abia puteam respira.
Bris încerca din răsputeri să abată atenţia krakstarului cu vorbe liniştitoare, dar cuvintele ei se izbeau ca de un zid. În ţărâna de sub picioarele lui se adânceau, tot mai ameninţător, urmele furiei… Cine putea sta în calea fiarelor dezlănţuite?
– Adiere, nu-l provoca!
Îndemnul disperat al curierului trecea fără efect pe lângă urechile lăsate pe spate. Trebuia să o scot de acolo. Ritmul de sub labele negre s-a schimbat brusc şi Suflet Sfâşiat a ţâşnit orbit de dorinţa de a ucide. M-am aruncat în faţă fără să judec. În clipa următoare am simţit bufnitura în oase.
Când m-am dezmeticit, eram cu obrazul în praf. Lângă mine, Tiamar se strâmba de durere.
Liniştea din jur era nefirească. Într-un salt năpraznic, Aripa Zorilor îl doborâse pe atacator şi îl pedepsea pisiceşte înfingându-şi colţii în coama-i tuciurie. Adierea, ţeapănă ca o statuie, îi cerceta cu un aer nedumerit.
– Te-ai ţicnit, a murmurat Tiamar cu ciudă.
– Un „mulţumesc” ar fi fost mai potrivit, am dojenit-o.
– Mda, mulţam’ pentru… vânătaie? Se asortează cu eşarfa, a bombănit îmbufnată scuturându-şi hainele de praf.
Abia stăpânindu-şi tremuratul mâinilor, Bris a îngenunchiat lângă Suflet Sfâşiat. I-a cuprins gâtul cu braţele şi-i şoptea ceva la ureche în timp ce spasme trecătoare îi scuturau încă blana prăfuită.
Privirea albastră a femeii căuta cu disperare o explicaţie în ochii lui.
– De ce ai făcut asta, suflet rătăcit? De ce? Tu nu eşti aşa! Încă te chinuie drogul acela nenorocit?
– Aiurea, ce drog? a izbucnit curierul pe un ton zeflemist. Dragilor, sălbăticiunea e tot sălbăticiune. Asta-i rivalitate sănătoasă. Ce aţi crezut? Krakstarii nu-s nişte pisicuţe alintate, cum ne place nouă să credem. Au ierarhiile lor. Domnul de colo a stat prea mult în ţarc şi nu e obişnuit să fie provocat. Adierea l-a sfidat cu bună-ştiinţă. Mai interesantă mi s-a părut reacţia Aripii Zorilor, se pare că ştie să‑l tempereze pe dumnealui.
Cu ochii plini de văpăi albastre, Bris refuza să asculte explicaţia rece a lui Tiamar. Îşi ţinea fruntea lipită de fruntea bestiei şi îngâna un cântec domol. Pentru ea, Suflet Sfâşiat nu era decât un pisoi ceva mai mare, oropsit de soarta crudă.
– Fraţilor, nu avem vreme de pierdut cu rivalităţi trecătoare şi cântece de leagăn. Ne aşteaptă Mărita Ţesătoare.
***
– Ce-o fi cu el? Pare mort.
– E doar leşinat, abia mai respiră.
– Oare ce caută aici?
– După haine aş zice că e de-ai noştri, dar duhneşte a noma. Sigur nu-i născut pe Samir.
Dendritele albastre, tremurătoare, evadate din vârful degetelor subţiri cercetau obrazul străinului. Perla din urechea lui Bris pâlpâia haotic.
– Milpo, cărăuşul, îmi transmite că l-a coborât de pe orbită acum vreo două zile.
– Fir-ar să fie, o iscoadă! a sărit Tiamar ca arsă.
M-a înşfăcat de braţ şi m-a tras deoparte.
– Ascultă, Sonje, tu ai încredere în albăstreaua asta? a întrebat printre dinţi. Ştii bine unde suntem… Nu-i bine ce facem… Doi străini atât de aproape de… nu a terminat fraza şi a mijit ochii ca o razbură încolţită. Nu-mi place deloc!
Nu am apucat să protestez. Din stânca solidă au izvorât vreo şase vlăjgani, au ridicat străinul pe o targă şi ne-au mânat spre peşteră.
Am înaintat pe bâjbâite prin galeria slab luminată până la statuia Întâiului Îmblânzitor unde, trântită în colbul vineţiu şedea bătrâna Şahona cea cu privirea rătăcită. Aruncase pe jos un pumn de oase şi chiţăia mulţumită. Războinicii au lăsat targa jos, lângă zgripţuroaica care-şi freca bucuroasă palmele descărnate. A împuns aerul plin de pulberi cu ghearele ei încovoiate şi, fără să scoată o vorbă, ne-a îndemnat să ne aşezăm în faţa ei. Gărzile s-au retras fără zgomot în umbra pereţilor.
– Acum afla-vom ce ne-au aruncat baratheenii la poartă.
Şi-a apăsat mâinile brăzdate de riduri pe pieptul străinului. Trupul inert s-a transformat în umbră şi Şahona a rânjit stârnind pe obraz un iureş de adâncituri hidoase.
– Amadi, asasin şi umbră prea străveche,
Ce intrigi şi veninuri îmi picuri în ureche?
Ce gând nefast te mână departe de-a ta lume?
Ce păpuşar te poartă tocmindu-te în rune?
Dezvăluie-ţi mesajul, dorinţa ce te-animă,
Deşartă iute tolba şi munca ţi-o termină.
Preţ de o secundă creierul mi-a fost invadat de imagini terifiante. În curţile palatului, munţi de stârvuri sfârtecate erau luate cu asalt de suvritele hulpave. Amestecul de răni arse, bucăţi de metal şi ciocuri nesătule îmi provoca o greaţă cruntă, iar greaţa era amplificată de groază. Creierul mi se zbătea în ţeastă căutând o cale de scăpare din mijlocul măcelului. Am deschis ochii. Şahona murmura abia desluşit scormonind cu degetele descărnate în trupul devenit străveziu.
– De astea-mi eşti, surată?
Îţi vin de hac îndată.
De-mi otrăveşti poporul,
Ţi-o frânge viitorul!
Asta numeşti tu soartă,
Să presari colb pe gloată?
Marandi, piază-rea, vândută vrăjitoare
Şi-a falsului tău zeu, servilă ţiitoare,
Un munte hâd de carne, asta ţi-i prorocirea?
Alegi să te-nsoţeşti doar cu nenorocirea?
Sclipirile din spatele retinei m-au forţat să cobor pleoapele.
Vântul năpraznic din jurul ochiului furtunii spulbera cu duşmănie resturi de roboţi dezmembraţi. Trupurile sfârtecate de razele de foc se scuturau de povara morţii şi lepădau şiroaiele de sânge închegat ca într-o năpârlire inversată. Întregul carnagiu dispărea absorbit de pâlnia furtunii. Imaginea, jupuită bucată cu bucată, se pierdea în hăul urlător dezvăluind pereţii ciopliţi ai Hrubei Timpului. Într-un vârtej de praf violet, Şahona s-a scuturat de masca bătrânei vrăjitoare şi a păşit demnă, în roba ei simplă.
Cu mişcări meşteşugite, a adunat câteva zeci de pânze străpunse şi pătate de un singur fir însângerat. A prins un capăt al firului netrebnic şi a tras cu putere smulgându-l din pânza brodată cu krakstari a Samirului. Unda de şoc a scuturat cu putere şi celalalte ţesături. Din învălmăşeala stârnită creştea o pânză nouă pe care o suveică nevăzută ţesea un tron străjuit de coloanele zvelte ale unei săli somptuoase. Pe tron, o umbră chircită aduna pe lângă trup o mantie motolită. Din dosul jilţului sculptat cu hărţi stelare, pândea o femeie despeltită, cu chip ca de şopârlă.
Încă o smucitură şi pânza s-a deschis. Şahona a păşit demnă printre coloanele de piatră. Pe braţul stâng purta un scut plat făurit dintr-o cristalită şlefuită întocmai ca oglinda. Femeia-şopârlă, asmuţită de făptura de pe tron, a vrut să îi aţină calea, dar a sfârşit înfăşurată în pânza izvorâtă din palma ţesătoarei. Cu voce ca de tunet, Şahona s-a adresat făpturii diforme de pe tron a cărei privire era atrasă hipnotic de oglindă:
– Pe tronul tău şezi astăzi ca pe jar…
Puterea nu-ţi mai pare-un dar.
Doar ochi pustii de slugi pavează calea
Şi zvonuri mincinoase îţi împroaşcă zarea.
Din lumea ta destinul smulge acum bucăţi,
Hălci sângerânde, toate otrăvite de săgeţi
Ţâşnite din minţi rătăcite, furibunde,
Părăsite-n pripă de loialităţi plăpânde.
Pierzanie presară al tău pas,
Mizeria din suflet e tot ce ţi-a rămas.
Clădit pe mlaştini şi nisipuri mişcătoare,
Imperiul tău de umbre foşnitoare
Se năruie la fiecare şoaptă urlătoare.
O dâră neagră de venin spurcat
Brăzdează drumul altă dată luminat
Şi sapă fără milă prăpastia cumplită
În care se prăvale elita-ţi umilită.
Spinări încovoiate, azi, ţepii îşi arată,
Limbi despicate vorbe-nşelătoare poartă,
În jur vezi numai colţi în guri rânjite
Şi nu mai dovedeşti să rupi intrigi urzite.
Te înconjori cu asasini şi vrăjitoare,
Arunci cuvinte reci, umilitoare.
Nu ştii să semeni decât morţi şi vrajbă…
Doar asta tu ai să culegi degrabă.
De vrăjmaşi şi rivali oricât te vei feri,
Tu, împărate-zeu, pre limba-ţi vei pieri
Şi pânza cea fragilă, ţesută cu păcat,
Va dispărea în vânt… imperiu destrămat.
Cu mintea-ţi rătăcită pe tron vei zăbovi
Şi, către poarta morţii, imperiu-ţi vei zori,
Căci în clepsidra-ţi, din ultimul fir de mică,
Universul va coace-n cuptor de stea pitică,
Fără de chip sau slovă, o lespede rotundă
Şi va-mpietri în ea… ultima ta secundă.
Deasupra tronului crescut monstrous în jurul barathului chircit s-a căscat ameninţător ochiul furtunii samirene şi vântul sălbatic smulgea zdrenţe însângerate din pânza pe care timpul brodase cu mult fast, scurta istorie a imperiului barathean. Pe cele din urmă fâşii am zărit-o pe Marandi. Cu o forţă nebănuită, şi-a smuls giulgiul strâns în care zăcea înfăşurată şi s-a repezit urlând la împărat. Hangerul înveninat a sclipit scurt, ca un fulger, înainte de a pătrunde adânc în carnea încrâncenată de spaimă.
Vârtejul a înghiţit hulpav şi ultima fâşie zdrenţuită, apoi s-a strâns într-un sâmbure mic de un alb orbitor, singura stea din bezna care s-a lăsat peste Hruba Timpului. În întuneric, şoapta ţesătoarei a răsunat profetic:
– Asta a fost să fie!
***
– Mărită Ţesătoare! am salutat plecând cu smerenie fruntea.
– Tinere cronicar, vremea măririlor a apus. Viitorul va mai avea nevoie de ţesători ai sorţii, dar nu în astă eră. Îmi voi croi o altă cale. Tu ai face bine să îţi ascuţi peniţa, te-aşteaptă poveşti multe.
– Mărită…
– De-acum voi fi Şahona povestitoarea şi, dacă vei avea nevoie de mine, mă vei găsi aici în Hrubele Cunoaşterii. Povestea Samirului trebuie transmisă mai departe. Tu o vei aşterne pe hârtie, slovă cu slovă, eu o voi picura, strop cu strop, în sufletele celor care o vor purta mai departe, peste veacuri.
Cu un zâmbet misterios pe chip, s-a lăsat înconjurată de mulţimea de copii ciripitori. I-a alintat cu gesturi grijulii şi le-a făcut semn să se aşeze în jurul ei. Un deget dus delicat la buze a pus capăt zumzetului copilăresc.
– Acum, năzdrăvanilor, e vremea legendelor.
A fost odată, pe când soarele Samirului era doar cât un vârf de ac pe cerul nopţii… a fost un om năpăstuit de soartă… Şi omul nostru avea doi copii frumoşi, să tot fi fost cam de seama voastră ori poate un pic mai mici. Văzând bietul de el că nu mai răzbeşte cu atâta sărăcie, a hotărât să pornească în pribegie gândind că-şi va găsi norocul pe meleaguri încălzite de un alt soare. Nici prin cap nu-i trecea că hotărârea lui avea să schimbe soarta întregului Univers…
În jurul Şahonei, vorbele se transformau în fire şi firele îşi găseau singure calea spre ţesătura pe care se perindau imagini de legendă.
***
Text adăugat de DreamWeaver la Cronicile Îmblânzitorilor de Krakstari de pe Samir.
Cu voia dumneavoastră, acest fragment are ca matcă Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.
Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Mii de mulţumiri, John.