Forfota dezlânată din tabăra barateenilor mă călca pe nervi. Harun s-a lepădat de mine de îndată ce am pus piciorul în praful răscolit de sutele de tălpi grăbite ale servitorilor despuiaţi. Mi-a lehăit în ureche un „fii cu băgare de seamă” şi, după un „ne vedem aici, mâine la asfinţit”, s-a amestecat în mulţime.

Printre corturi şi ţarcuri umblau bezmetici tot soiul de curteni speriaţi şi slujitori plini de griji. Mulţimea pestriţă se agita aparent inutil dând locului un aspect haotic. Statura semeaţă a Aripii Zorilor atrăgea cam multe priviri speriate şi am decis că e cazul să caut ţarcul unde erau ţinute orătăniile celor din tabără. M-am alăturat unui grup de servitori care mânau câţiva krakstari buimăciţi de aburii unei fierturi care clocotea într-un vas purtat în spate de un sclav albinos al cărui unic veşmânt era un şorţ scurt din piele azurie.

Aripa Zorilor sforăia îngreţoşată lângă mine. Îi simţeam muşchii zvâcnind sub blană. Cu greu se putea stăpâni. Nu ştiam dacă drogul o va afecta şi speram din tot sufletul să-i reziste.

Poteca săpată recent urca printr-o despicătură între stânci, ca mai apoi să se lărgească într-un găvan larg, protejat de pereţi înalţi. Colbul stârnit de învălmăşeala de aripi şi cozi nervoase se ridica spre cer şi scotea la iveală reţeaua deasă de raze de deasupra ţarcului improvizat. Câţiva velsani solzoşi îşi disputau un petec de ţărână luminat pieziş de asfinţit. Krakstarii căzuţi în apatie priveau scena cu detaşare tâmpă. Mă gândeam cu groază că urma să-mi las prietena într-o cloacă infectă şi am vrut să fac cale-ntoarsă însă Aripa Zorilor avea cu totul alte planuri. M-a împins cu botul până am ajuns la peretele opus porţii.

Pe o ridicătură de piatră care domina întreaga adunătură de bestii, un krakstar negru, cu coama sură, îşi odihnea bărbia pe labele uriaşe. Apropierea noastră i-a produs un fior violent care i-a străbătut trupul şi i-a crispat fruntea brăzdată de o cicatrice înfiorătoare care se lăţea spre ceafă. Cu mişcări lente, încordate, a coborât, s-a învârtit de câteva ori în jurul nostru în căutarea celui mai mic semn de slăbiciune. Aripa Zorilor s-a înţepenit pe picioarele din spate într-o postură sfidătoare. Părea o statuie dăltuită în bazalt. O imagine geamănă s-a strecurat tiptil sub retina mea speriată. O jucărie, meşteşugită de mâinile unor părinţi iubitori din preţiosul lemn de traborin, strânsă de o mânuţă firavă de copil între cutele unei cămăşuţe de pânză aspră. Un val de linişte adâncă mi s-a revărsat peste suflet. Orice urmă de spaimă s-a risipit ca prin farmec. Ocrotitoarea mea nici nu clipea. Întreaga ei atenţie părea focalizată asupra krakstarului oprit în faţa ei. Intensitatea schimbului de priviri mi-a dat de înţeles că felinele comunicau la un alt nivel de percepţie. Cuvintele încredinţate de ţesătoare se zbăteau să iasă din mine, îmi ardeau buzele. Am cercetat împrejurimile. Doar şoaptele vântului se furişau printre umbrele lungi în ultimele clipe ale asfinţitului…

Ari’onte varshti kiamas…

Zeci de fiare înaripate s-au scuturat din amorţeala bolnăvicioasă şi s-au adunat în jurul nostru. Trupuri încordate înaintau cu aripile întinse sfidător către cerul zăbrelit de razele păgâne.

Ari’onte varshti kiamas…

La auzul vorbelor sacre, Aripa Zorilor a slobozit un chiot ascuţit şi cu un gest războinic a străpuns văzduhul cu ascuţişul aripilor. Ritmul nebun ca de tobe rituale pe care îl simţeam la graniţa fiinţei mele nu-mi mai era străin. În spatele retinei se formau imagini zămislite în alte minţi. Bătălii străvechi apăreau şi se risipeau în fracţiuni de secundă. Mii de răsărituri şi tot atâtea apusuri erau despicate de aripi semeţe până când se topeau în noaptea neagră ca smoala. Lunile se luau la întrecere în goană nebună pe bolta presărată cu stele străine mie. În ritmul tot mai sălbatic care-mi pulsa în vene, din fiecare stea se desprindeau mii de fire şi se împleteau cu miile de fire care urcau din văile şi munţii Samirului.

Ari’onte varshti kiamas… am auzit undeva la baza craniului şi din filamentele strălucitoare s-au întrupat Larodne, Sadria, Furia Întunericului şi alţi străbuni krakstari. Păşeau cu demnitate pe văluri ţesute din milioanele de fire şi coborau din înalturi revărsându-se peste krakstarii oropsiţi ca apele vindecătoare.

Ari’onte varshti kiamas… Cuvintele s-au decojit de neştiinţă şi au prins a lumina în spatele retinei.

Chemăm strămoşii la luptă!

Cuvintele au trecut prin mine ca un torent şi, în fiecare celulă, strămoşii s-au răzvrătit croindu-şi calea spre marea adunare. Vikingi fioroşi şi valkire cu priviri de gheaţă, înţelepţi şi truditori ai ogorului, regi şi sclavi mărşăluiau prin sângele clocotitor. Milioane de glasuri, milioane de revolte, aceleaşi cuvinte strivite între dinţi străvezii.

Chemăm strămoşii la luptă… Ari’onte varshti kiamas! Vocile trecutului nu au nevoie de tălmaci. Ele urlă în fapte şi simţăminte. La vreme de mare restrişte, strămoşii Terrei şi străbunii Samirului se răscoală deopotrivă.

O spaimă fără margini m-a luat cu asalt umbrindu-mi judecata. Nu cumva să smintesc ceva… Nu cumva… Un urlet mut de groază s-a înfipt în neant spintecându-l cu lumină. Printre raze, mi s-au strecurat în minte chipuri cunoscute. Privirile lor liniştitoare au limpezit viziunea şi mi-au ascuţit simţurile. Deasupra neobişnuitei adunări, un vânt năpraznic răscolea văzduhul.

– Furtuna se apropie, a glăsuit fără cuvinte Larodne. A venit vremea să-i vindecăm de otravă pe cei adormiţi. Treziţi-vă fraţilor! Leacul este în voi, nu-l căutaţi aiurea. Luptaţi!

– Larodne, leacul despre care vorbeşti nu există, s-a burzuluit violent krakstarul cu fruntea crestată.

– Tu, suflet sfâşiat, ţi-ai rătăcit de tot înţelepciunea printre aburii veninoşi? Ori ai uitat ce sânge îţi curge prin vene? a izbucnit într-o zbatere de aripi Furia Întunericului, dar Aripa Zorilor i s-a opus cu dârzenie.

– Domoleşte-te Furie, otrava care ne-a înrobit a fost adusă de pe meleaguri pârjolite de alţi sori. Mi-au trebuit multe îngemănări de luni până să o dovedesc. Nu aş fi reuşit fără el. Adânc, în sângele lui se află leacul.

Am simţit o vibraţie în oase şi mii de ochi arzători mi-au străpuns mintea. Mii de voci au prins a se văita dogorindu-mi creierul cu dureri neştiute. Un murmur a străbătut întreaga adunare:

Elion… Elion… războinicul lui Echo…

Creierul aprins de nedumerire traducea singur senzaţii, sunete, imagini, percepţii. Simţeam că sunt strigat pe nume şi totuşi refuzam să răspund. Sadria a înaintat spre mine cu fruntea plecată şi aripile întinse spre cer, unite deasupra capului.

– Nu căutăm să te slăvim, Elion. Nu te ascunde. Eu ştiu că nu eşti un războinic. Puterea ta nu stă în vreun tăiş de spadă. Puterea ta este aici!

Mi-a atins fruntea înfierbântată cu vârful aripii ca de gheaţă eliberând un şuvoi de lumină care s-a răspândit peste întreaga adunare ca o ceaţă unduitoare. Gâtlejuri dogorite de otravă s-au ridicat deasupra ceţii slobozind chiote de eliberare. Atinsă de ceaţa vindecătoare, pâcla veninoasă se risipea din ochii aurii lăsând în urmă doar strălucire şi limpezime. Şuvoiul îmi secătuia puterile. Mă clătinam pe picioare fără să simt vreo durere. Fiecare strigăt de eliberare era absorbit de vârtejul din cer şi-i creştea forţa. Mânat de aripile străbunilor, vuietul devenea tot mai puternic, tot mai asurzitor. Înconjurat şi torturat de vacarmul bizarei adunări, ochiul calm al furtunii mă atrăgea obsedant, mă chema spre linişte. Am ridicat braţele şi, spre uimirea mea, m-am ridicat deasupra trupurilor răscolite de otrăvuri şi leacuri. Încurajat de privirile străvezii ale străbunilor, am ţâşnit ca o săgeată spre ochiul senin care se căsca tot mai tare în mijlocul furtunii şi se umplea cu străluciri de stele.

***

– Hei, noma, eşti bine?

Vocea şoptită se auzea undeva deasupra mea. Am încercat să deschid ochii. O strălucire albastră mi s-a înfipt dureros în creier.

– Te poţi ţine pe picioare? Ar fi bine să ieşi din ţarc. Văd că te-a năucit bine spurcăciunea asta de drog…

– Nu… eu… care drog?

Două mâini micuţe şi calde m-au smuls din praful ţarcului. Printre pleoapele grele am văzut krakstarii scuturându-şi buimăciţi capetele. Cu mintea tulbure, m-am lăsat purtat pe poteca dintre stânci până jos, în tabără, la lumină. Abia acolo am reuşit să deschid ochii de-a binelea. Năluca cu mâini calde era o femeie cu o privire ciudată care emana o lumină albăstrie. A dus mâna spre ureche şi a apăsat uşor. Printre degete i s-a strecurat o licărire slabă, la fel de albastră ca şi ochii.

– L-am găsit, a şoptit cercetând împrejurimile. Îl aduc când s-o putea ţine pe picioare.

Am scuturat capul şi am vrut să mă ridic.

– Şezi blând. Eşti încă ameţit.

– Ce…

– Te-ai cam dat în spectacol… ce naiba ai căutat în ţarc după lăsarea nopţii? m-a certat cu voce reţinută.

Mi-a întins un tub subţire şi mi-a făcut semn să inhalez. Am refuzat-o. Mă gândeam la krakstari. Nu ştiam nimic de soarta lor. Oare au reuşit să scape din ghearele drogului nemilos? Oare tot ce se întâmplase în acel asfinţit a fost realitate sau fantasmă creată de drog? Strălucirea albastră mă ţintuia cu insistenţă.

– Credeam că eu sunt nebună, dar văd că sunt alţii mai scrântiţi ca mine, a spus cu bucurie răutăcioasă în glas.

– Ce vrei să spui?

A arătat spre potecă şi a continuat pe un ton uşor amuzat.

– Krakstarii… şi mie îmi place să-mi petrec timpul printre ei. Sunt creaturi magnifice. Toţi mă cred nebună… Implanturile mă ajută să rezist la drog.

– Implanturi… am bâiguit intrigat.

– Mda, ţicniţii în halate argintii de pe Cepir şi-au făcut bine treaba. Lentile bionice, comunicatoare, reţea neurală de precizie… tot tacâmul. Cam tot ce-i trebuie unui pilot pe Samir.

O priveam tot mai perplex. Nu pricepeam o iotă. Mutra mea opacă o amuza teribil.

– Tu chiar eşti de pe altă planetă. Chiar eşti un noma. Ştiam eu. În fine, hai să mergem, e târziu.

– Unde?

– Eşti aşteptat, a spus scurt şi m-a săltat cu o forţă neaşteptată de pe pietroiul pe care mă odihneam.

– Cine mă aşteaptă?

– Gata cu întrebările. Tăcere, noma, că te dai de gol, mi-a închis gura pe un ton tăios.

Am urmat-o în tăcere sperând să nu ajung pe mâna soldaţilor. Păşea cu siguranţă printre corturile luminate cu lămpi de inducţie şi ocolea cu grijă gărzile. S-a apropiat de un grup de curteni şi a şoptit ceva unui bătrân. Acesta m-a privit cu coada ochiului şi i-a făcut semn femeii să dispară. Cu gesturi temătoare, s-a desprins de interlocutori şi mi-a făcut semn să-l urmez în tăcere. Mergea cu paşi mărunţi, furişaţi. Se ferea să privească în jur de teamă să nu atragă atenţia. Întreaga lui fiinţă mirosea a frică. Era cumplit. Mă simţeam vinovat. Aveam senzaţia că dintr-o clipă în alta avea să dispară în cine ştie ce vizuină dosnică. Mă întrebam ce misiune ar fi putut încredinţa înţeleapta Şahona unui individ copleşit de angoase, chinuit de ticurile şi smuciturile muşchilor scăpaţi de sub control. Se strecura printre cei din tabără fără să-i atingă, de parcă se temea să nu ia vreo boală.

Ajuns în faţa unui cort, a mârâit cu fălcile încordate un ordin către paznic şi m-a împins înăuntru. A scormonit cu privirea fiecare ungher al cortului şi după ce s-a asigurat că suntem singuri mi-a făcut semn spre singurul scaun. A desfăcut catarama pelerinei de stepă şi, întocmai unui actor care îşi smulge masca, şi-a eliberat chipul de spasmele temerilor. Niciun tic nu-i mai scutura umerii, niciun muşchi dement nu-i mai schimonosea obrazul. Aveam în faţă alt om. Calmul şi stăpânirea de sine se aşternuseră peste omul din faţa mea care părea cu zece ani mai tânăr.

– Eu sunt Demetros, ai un mesaj pentru mine.

– Dacă mesajul îţi este adresat, îl vei putea vedea, altfel ai putea rămâne fără mână, i-am replicat pe un ton sec.

– Băiete, mesajul!

I-am întins meslitul, convins că nu se va activa decât la atingerea destinatarul de drept. L-a apucat fără să clipească şi l-a purtat cu precizie peste o bucată de hârtie. Slovele mărunte, caligrafiate cu fineţe s-au înşirat rând după rând.

– Băiete, pregăteşte-te. Pleci în misiune de recunoaştere, a spus simplu şi înainte de a-l putea întreba ceva a ieşit val-vârtej din cort apucându-mă de braţ.

M-a purtat prin noapte până am ajuns în afara taberei. Pe o fâşie de pământ slab luminată erau înşirate câteva aparate de zbor de toate mărimile. Fără să stea pe gânduri s-a întreptat către cel mai mic şi mi-a făcut semn să urc. Nu puteam protesta. Privirea aspră îmi ţintuia cuvintele. M-am supus. Înainte de a se etanşa învelişul inteligent, Demetros mi-a şoptit repezit:

– Cască bine ochii şi bagă la cap tot ce vezi. Nu te chinui să înţelegi, doar înregistrează.

Am rămas cu întrebarea în gât privind tâmp la peretele opac.

– Are dreptate, noma, nu te chinui să înţelegi, ei ştiu bine ce-i de făcut, am auzit o voce cunoscută în dreapta mea şi, cu coada ochiului, am zărit o licărire albastră.

***

– Ai face bine să strângi sănătos cureaua aceea. Ne ridicăm. Vei simţi o uşoară ameţeală, dacă se amplifică să-mi spui. E important să fii zdravăn când ajungem acolo, a spus vocea plăcută de lângă mine.

– Acolo, unde?

– Vei vedea!

– La naiba, uite ce-i. M-am săturat de porcăria asta. Sunt purtat încoace şi încolo ca o păpuşă pe sfori. Ai de gând să-mi spui unde mergem? am răbufnit cu ciudă şi am apucat-o de mâna care se sprijinea pe suportul dintre scaune. Un val de greaţă m-a făcut să-i dau drumul. Din degetele smucite ieşeau terminaţii albăstrii care căutau cu disperare locaşurile luminoase din ceea ce credeam că este un simplu suport pentru cot.

– Uşurel, omule! Vrei să ne prăbuşim? Repezit mai eşti, noma. Tocmai am pierdut jumătate din altitudine.

Pereţii opaci au dispărut ca prin minune. Cerul înstelat se vedea de jur împrejur, iar sub noi nu erau decât scaunele şi, undeva jos de tot, stepa. Nici măcar un ecran. Doar gol. Am privit îngrozit mâna de sub care încă se mai zăreau sclipiri palide. Femeia a râs înfundat rotindu-şi ochii luminaţi slab în albastru.

– Nu-mi mai spune noma, am şoptit sufocat de ciudă, încă enervat de senzaţia de vertij. Numele meu este Sonje.

– Eu sunt Bris, fiica lui Aliorn.

– Eşti născută pe Samir? am întrebat observând că s-a prezentat după obiceiul oamenilor din stepă.

– Născută pe Samir, crescută şi educată de ciber-chirurgii de pe Cepir. Ai mei s-au prăpădit într-un atac pe când însoţeau un transport de minereu. Nu ştiu dacă a fost noroc sau ghinion, la scurtă vreme după moartea lor am fost luată în grijă de un chirurg cam ţicnit. Aşa am ajuns să port chestiile astea. Nu-mi sunt dragi, dar nici nu le urăsc. Asta e. Fac parte din mine. Singura bucurie e că, datorită lor, pot zbura.

Din vocea caldă răzbea o undă de resemnare. Nu ştiam dacă să o compătimesc sau să o invidiez. Am decis că-i mai bine să îndrept discuţia în altă direcţie, departe de stânjeneala trupului modificat artificial.

– Bris, aşadar, unde mergem?

– Văd că nu te laşi. Bine, mergem la palat… în recunoaştere.

– Palat, ca în palatul guvernatorului?

– Mai ştii alte palate pe Samir? s-a întors spre mine şi, cu oarecare îngrijorare în glas, a continuat. Mai simţi ameţeală?

I-am alungat îngrijorarea cu o fluturare de mână, aveam alte belele pe cap.

– Şi ce-ar trebui să vedem la palat? Nu este păzit? Nu are scuturi energetice? Cum trecem de aşa ceva?

– Întrebări, întrebări… ce-ar fi lumea fără întrebări… Astea-s fleacuri… Mai bine ai răbdare şi vei vedea cu ochii tăi, ce rost are să-ţi frămânţi mintea fără rost. Ajungem acolo şi te dumireşti.

Iritarea din glasul altfel blând mi-a fost un semnal suficient. Am analizat-o discret, cu coada ochiului. Îmi era greu să-i dau o vârstă. Razele slabe ale Galatheiei aruncau reflexii roşietice în părul lung, întunecat, strâns într-o coadă simplă care cobora spre umărul stâng. Câteva şuviţe argintii îi dădeau un aer trăznit, rebel. Un zâmbet neglijent sau poate nonşalant îi sălta colţul gurii cu buze delicate, subţiri.

Voiam să o percep ca pe o fiinţă umană, însă aura fină, albăstruie emanată de ochi mă deruta cumplit. Îi simţisem căldura mâinii, vocea caldă încă îmi suna în urechi şi, totuşi, gândul că trupul îi era cotropit de conexiuni bionice îmi îngheţa sângele în vene. Senzorialul din mine se simţea atras de făptura caldă, plăcută, pe când analiticul respingea oripilat imaginea trupului chinuit în cuvele amniotice de pe Cepir. Am urmărit o vreme mâna legată prin dendritele artificiale de micul panou al aparatului de zbor. Doar câteva tresăriri abia perceptibile trădau schimbul intens de informaţie. Oare ce simte? Atunci am observat că degetele de la cealaltă mână băteau un ritm ca de metronom. Perla din ureche clipea constant ca şi cum ar fi recepţionat continuu mesaje. Oare ce asculta? Oare la ce se gândea?

O aglomerare de sfere luminoase apărută la linia orizontului a spart monotonia zborului fără cuvinte şi fără zgomot.

– Eşti pregătit? Goleşte-ţi mintea de balast. Să priveşti cât mai atent şi să nu clipeşti prea des. Voi trece de câteva ori peste. Încearcă să prinzi cât mai multe detalii. Nu-ţi irosi energia cu vorbe.

La prima trecere abia dacă am putut distinge câteva ziduri şi o curte interioară ticsită cu forme bizare, strălucitoare. La următoarea trecere imaginea s-a completat cu alte curţi şi acareturi. Întregul areal al palatului nu era decât o aglomerare haotică de clădiri, căi de acces întortocheate şi curţi interioare. Nu distingeam mare lucru şi disperarea îmi dădea târcoale. Mă simţeam copleşit de importanţa misiunii. Gândul că aş fi putut omite un amănunt decisiv mă îngrozea de-a dreptul. Bris manevra aparatul cu calm, fără să-i pese de spaimele mele. Încă o răsucire şi o trecere, încă un rând de curţi ticsite cu pachete voluminoase şi ciudăţenii strălucitoare. Nimeni nu părea să bănuiască prezenţa noastră.

O smucitură scurtă m-a făcut să icnesc cu pieptul apăsat în chinga scaunului.

– Fir-ai să fii…

Un krakstar fără însoţitor dădea ocol ţarcului slab luminat pe care-l survolam. Mi-am ţinut răsuflarea de teamă să nu ne simtă. Nu ştiam dacă ne vede prin pereţii care pentru noi erau perfect transparenţi. S-a înălţat şi a trecut pe deasupra capetelor noastre ca şi cum nu am fi fost acolo. Bris menţinea aparatul nemişcat. Curenţii de aer ar fi atras cu siguranţă atenţia felinei. Aşteptam cu încordare. Minute lungi păreau să se scurgă ca melcii. Din întuneric, au izvorât drept în faţa noastră două pete de lumină. Abia reuşeam să disting blana neagră. Doar aripile atinse de lumina lunii decupau forma fiarei în bolta înstelată. I-am simţit privirea sfredelitoare până în adâncul sufletului. Fără voie, repetam cuvintele Şahonei ca pe o litanie liniştitoare… Ari’onte varsthi kiamas…

Într-o singură coborâre de pleoape, fantasma a dispărut fără urmă lăsând în urmă vibraţia profundă a unui chiot de luptă.

– S-o ştergem până nu dă alarma, a murmurat Bris.

– Nu-i nevoie, i-am spus cu calm. Nu se mai întoarce în ţarc. Şi-a sfărâmat lanţurile.

– Ce vrei să spui?

Am tăcut. Era rândul meu să-mi păstrez secretele. Strigătul de luptă al fiarei eliberate îmi vibra în fiecare celulă şi-mi dădea speranţă. Leacul se răspândea cu repeziciune printre krakstarii. Prins în iureşul evenimentelor nu aveam timp să caut explicaţii. Mă mulţumeam cu rezultatele acţiunilor mele fără să mă mai întreb dacă erau bune sau rele. Timpul avea să decidă.

Bris mi-a respectat tăcerea şi a continuat zborul întreţesut pe deasupra palatului oferind ochilor şi minţii mele noi detalii de memorat. Drumul de întoarcere a fost unul tăcut. Am lăsat imaginile colectate să dospească binişor în zona conştientului şi le-am rememorat cu grijă de câteva ori. Chiar dacă mintea conştientă ar fi uitat ceva, aveam convingerea că memoria sângelui îşi va face treaba şi informaţiile vor putea fi dezvăluite în acelaşi mod în care bătrânii îmblânzitori au aflat secretul armurii care-l proteja acum pe Harun. Cu sufletul liniştit şi inima uşoară, gândul mi-a zburat către krakstarii din tabăra barateenilor, captivi sub reţeaua de raze ucigaşe.

***

– Ce ai de gând să faci?

Vocea femeii suna uşor metalic din cauza îngrijorării. Mâna, care mai devreme fusese legată prin mii de conexiuni de un banal aparat de zbor, mângâia tihnit fruntea brăzdată a krakstarului eliberat de veninul drogului. Imaginea creată de Furia Întunericului îmi persista în spatele retinei. Suflet Sfâşiat. Un nume dureros care avea să amintească tuturor krakstarilor de năpasta prin care au trecut.

– Vreau să-i scot de aici. Ai idee cum putem opri alea? – am spus privind în sus spre razele nevăzute.

– Nu-i mare lucru, ca toate aparatele trebuie să aibă un buton. Problema e că-i păzit…

– Toate problemele au o soluţie, am replicat pe acelaşi ton şugubăţ.

Stilul nonşalant, aparent lipsit de griji al lui Bris începea să-mi placă. Aurele albastre ale implanturilor se estompau sub personalitatea ei aparte. Atracţia faţă de krakstari ne apropria şi mai mult. Nu mă mira deloc faptul că Suflet Sfâşiat s-a ataşat de ea atât de repede. Smuls din mrejele drogului avea nevoie de sprijin şi Bris era persoana potrivită pentru asta.

– Par obosiţi, crezi că e momentul să o facem? a şoptit ea netezind blana sură sub care krakstarul torcea potolit.

– Cel de la palat nu părea să aibă probleme. Crezi că ar fi mai bine să-i scoatem pe poartă?

– Nici vorbă. Pe timp de noapte este pornit senzorul genetic. Noi putem trece, dar ei ar declanşa pe loc alarma. Iar ziua îngrijitorii ar sesiza rapid lipsa neautorizată a vreunui krakstar…

Zeci de planuri se năşteau din şoapte şi tot atâtea mureau tocate de neputinţă. Bris cunoştea bine sistemul pus la punct de Hakan-gul şi doar cu o diversiune bine ticluită puteau trece de gărzi pentru a opri bariera de raze.

Spre dimineaţă o larmă fără noimă a străpuns liniştea şi a trezit tabăra din somnul greu. Strigăte disperate, tânguieli, ordine răstite, sudalme şi lumini orbitoare au invadat tabăra. Anunţat de colanul de pericol pe care-l purta la gât, sclavul cel albinos a pornit în goană pe poteca dintre stânci, spre tabără, urlând de groază că stăpânul lui era atacat de o umbră ucigaşă.

Bris mi-a strâns braţul cu putere. Diversiunea pe care o doream sosise. S-a strecurat ca o nălucă pe poteci numai de ea ştiute trăgându-mă după ea. Pe vârful unei stânci, un paznic îşi lungea gâtul încercând să vadă ce se petrece în tabără. S-a apropiat de el cu mişcări de felină şi l-am văzut prăbuşindu-se într-un fulger scurt, albastru. A revenit lângă mine ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Panoul mobil era la discreţia noastră. Nu m-am mulţumit să-l opresc. Am luat un bolovan şi l-am izbit cu ură. Îmi doream să nu mai poată fi folosit vreodată.

– Ajunge, a strigat Bris şi a coborât în goană spre ţarc.

Krakstarii au simţit risipirea barierei şi priveau încă nedumeriţi spre cerul înstelat. Cu gura inundată de gustul libertăţii, mi-am lipit obrazul de gâtul Aripii Zorilor. Bris mi-a urmat exemplul făcându-se una cu spinarea lui Suflet Sfâşiat. Am ţâşnit împreună spre înălţimi urmaţi de fâlfâitul abia auzit al krakstarilor care purtau în gheare velsanii solzoşi. Deasupra taberei urletele disperate confirmau vestea neaşteptată. Hakan-gul nu avea să mai vadă răsăritul spre care ne îndreptam.

Zburam fără zgomot spre orizontul inundat de lumina soarelui albăstrui şi-n mine creşteau cuvinte nerostite:

Krakstarul înrobit nu-i doar un chip brăzdat
Sub masca cea hidoasă i-un suflet sfâşiat.

Un dor nebun de ducă arzând îi umflă pieptul
Când oare şi-a pierdut la libertate dreptul?

La neam priveşte sumbru. Nu-i rost de alinare
Cruntul venin năclaie gândul mâlindu-l în uitare.

Şi rana cea adâncă stă martor groaznic, mut,
Dureri fără de vină răscolesc teribilul trecut.

Un dor nebun de ducă îi arde surd gâtlejul
Lanţuri ar vrea să rupă de s-ar ivi prilejul.

În umbra stâncii goale îşi mestecă durerea,
Otrava cea perfidă îi amăgeşte vrerea.

Şi-ar înălţa aripa, dar ceru-i zăbrelit
Tânjind aşteaptă clipa să fie mântuit.

Vârtej cumplit, furtună, deasupră-i se clădeşte
Şi-n ochiul cel senin, speranţă el zăreşte.

O fiară vindecată păşeşte mândră-n faţă.
De ea îşi aminteşte, cândva îi era soaţă.

În nări prinde mirosul de sânge curăţat
Şi lângă ea îl vede pe omul învăţat.

Cu mintea tulburată, încet, le dă ocol.
Inima sfâşiată se-opreşte, cade-n gol.

Omul semeţ şopteşte litania străbună.
Din ceruri, din ţărână strămoşii se adună.

Pâcla cea veninoasă de raze-i risipită,
Privirea grea, mâloasă, pe loc e limpezită.

Doar răgetul de luptă gâtlejul dogoreşte,
Un dor nebun de ducă în inimă îi creşte.

Pe cap simte o mână, în mângâieri albastre,
Cu aripa despică văzduhul plin de astre.

În jur vârtejul creşte hrănit de-otrava arsă,
În ochi senin domneşte Krakstar. Soarta-i întoarsă.

Doar chiotul de luptă pe buze a rămas,
În minte îi răsună… Ari’onte varshti kiamas!

***

Text adăugat de DreamWeaver la Cronicile Îmblânzitorilor de Krakstari de pe Samir.

Cu voia dumneavoastră, acest fragment are ca matcă Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Mii de mulţumiri, John.