Umbră şi lumină.
Alb şi negru.

În posturi semeţe, cele două ocrotitoare ale noastre se măsurau din priviri. Siluetele lor parcă decupau un semn heraldic în orizontul fără nori. Platoul muntos pe care poposisem tremura inundat de lumina puternică, albăstrie a soarelui samirean. Razele ajunse la suprafaţa stâncii încinse plăsmuiau fantasme tremurătoare, şovăitoare. Întregul platou tălăzuia întocmai unei mări iluzorii.

Tiamar urmărea cu încordare un stol de krakstari. Zburau la joasă altitudine într-o vale de la capătul de nord al platoului. Pe muţeşte a arătat spre formele negre suspendate deasupra văii şi mi-a întins un ochean mic pe care-l masca dibaci în palmă. Am cercetat grupul zburător şi printre bântuitori ai stepei am zărit şi câteva personaje îmbrăcate după moda barată. Străinii aveau capetele complet ascunse sub căşti imense făcute dintr-un material opac.

– Prizonieri? am întrebat în şoaptă.

– Nu cred. Par mai degrabă muşterii spăşiţi. Or fi vrând să cumpere cristalită.

I-am întors o mutră nedumerită cu gând că îmi va spune mai multe, dar Tiamar m-a ignorat cu totul. Scruta cu atenţie convoiul zburător şi mormăia cuvinte greu de înţeles.

– Oamenii guvernatorului… imposibil… Harun? Asta nu se poate…

S-a îndepărtat târâş de marginea stâncii şi a rămas pe gânduri.

– Probleme? am încercat să o smulg din muţenie.

– Se întâmplă ceva ciudat. Harun îi urăşte de moarte pe baraţi… Mă mir că-i însoţeşte atât de… s-a oprit de teamă să nu-şi destăinuie gândul. …Atât de adânc în sălbăticia stepei, a încropit la repezeală o voalare a adevărului.

– Ai idee unde se duc?

Sub impulsul întrebării sprânceana stângă i s-a ridicat ca trasă de un arc. A dus un deget la buze şi s-a răsucit pe călcâie. Cu paşi repezi s-a îndreptat spre krakstarii care păreau că susţin bolta. Am urmat-o fără să mai aştept alt îndemn.

***

– Ce-i cu tine aici? m-a luat la rost Kayam şi, întorcându-se nervos spre Tiamar, a dojenit-o cu jumătate de gură. Te-ai smintit, copilă?

– Poruncă de la Mărita, i-a tăiat vorba Tiamar. Mai bine spune-mi ce se petrece. L-am văzut pe Harun. Însoţea o spurcăciune umflată şi o mână de piţifelnici imperiali.

– Poruncă de la Mărita, a imitat-o răutăcios Kayam.

– Are legătură cu explozia de la palat? Spune drept! Începe războiul… a şoptit îndesat tânara.

– Nu-i timp de explicaţii, am treabă. Amestecaţi-vă printre ceilalţi şi veţi afla. Fiţi cu băgare de seamă.

Ne-a făcut vânt în sus pe scări spre marea sală de unde răzbăteau voci de îmblânzitori şi de străini, probabil aceiaşi pe care îi călăuzise Harun.

În urma noastră se auzea o voce chiţăită care aducea cu scârţâitul unei uşi vechi cu balamale ruginite. Vocea aparţinea unei arătări diforme cu trupul acoperit de haine zdrenţuite. În lumina torţelor părul îi semăna cu un smoc de ierburi lungi de stâncă peste care au trecut prea multe ploi urmate de călduri toride. Obrazul îi părea brăzdat de mii de şanţuri. Doar ochii aveau o strălucire aparte, total nepotrivită cu întregul. Kayam se străduia să o ajute, dar avea parte de împunsături de degete descărnate. Gesturile, glasul, atitudinea femeii îmi aminteau de sărmanii pământeni cu minţile rătăcite pe care-i văzusem cu puţin timp în urmă într-un azil.

– Şahona, a murmurat Tiamar şi a îngenunchiat smerită.

Femeia cu spatele contorsionat s-a oprit lângă noi. A atins fruntea tinerei cu palma bătătorită şi m-a învrednicit cu o privire neaşteptat de lucidă. În ochii cenuşii am desluşit aceeaşi strălucire autoritară pe care o văzusem la ţesătoarea din vis. Am plecat fruntea în semn de respect. Mi-a prins bărbia cu degetele noduroase şi mi-a ridicat capul.

– Fruntea sus, tinere cronicar. Fruntea sus! Se apropie vremea secerişului. La tine mi-i nădejdea. Pregăteşte-ţi uneltele. Ascute-ţi mintea, căleşte-ţi trupul şi domoleşte zbaterea fricii. Da, da… se apropie secerişul, a sfârşit îndemnul şi, într-o zbatere de pleoape, privirea i s-a tulburat.

S-a îndepărtat înghiontind nemilos pe Kayam.

Nu ştiam ce să cred. Această creatură nu era nici măcar umbra Şahonei din visul meu. Nu mai pricepeam nimic. Gânduri şi imagini învălmăşite au pus stăpânire pe mintea mea. Care era adevărata faţă a ţesătoarei? Era posibil să existe mai mult decât o Şahona? Apucăturile de babă nebună şi căutătura rătăcită puteau fi regizate cu grijă… Dar, în ce scop? Ce-ar fi avut de câştigat din toate astea? Cui folosea întreaga şaradă?

M-am amestecat printre oamenii din marea sală a lui Arnor devenind martor la un spectacol al absurdului. Îmi părea că întreaga istorie a omenirii a decis să-şi pună soarta în mâinile unei smintite. Şi totuşi… vorbele ei mă urmăreau ca nişte ogari însetaţi de sânge. Vorbe din care puteam scoate mii de înţelesuri, vorbe spuse într-o clipă de luciditate tăioasă ca o lamă proaspăt ascuţită. Eram conştient că întreaga înfăţişare putea fi trucată, cosmetizată, însă vorbele ei spintecau orice îndoială, orice spoială şi pătruneau direct în creier făcându-l să tresalte. Acele cuvinte nu puteau fi emanaţia aceleiaşi nebune care, cu gheare de cotoroanţă, împungea fumul de ierburi care învăluia picioarele statuii lui Arnor şi-l potopea pe baratul buhăit cu cimilituri care mai de care mai încâlcite.

…Ai grij’ cu cine te aduni
De vrei tu să domneşti ani buni.
Cum gândul îţi e cu păcat,
Nu jindui ce nu ţi-i dat
Altminteri vei sfârşi-n adâncuri
Ori cu făptura scrisă-n câmpuri.
Bagă de seamă-n cin’ te-ncrezi,
Duşmanii-s mai aproape decât crezi…

Zbaterea zănatică curmată brutal de leşinul fără noimă al bătrânei îmi întărea senzaţia că totul nu era decât opera unui păpuşar suficient de îndrăzneţ şi pe jumătate nebun, dornic să se joace nu numai cu mintea unui barat disperat ci, şi cu minţile aghiotanţilor plătiţi bine să-l păzească. Efectul era colosal. Baratul cu chip transfigurat înghiţea profeţiile ca pe hapuri amare şi dulci în acelaşi timp. În ochi îi citeam speranţa năclăiată bine în năuceală. Adus în acea stare ar fi crezut orice, însă nu pricepea o boabă şi furia îi scutura trupul umflat.

Cuvintele ticluite cu grijă lăsau loc de interpretări şi, indiferent de urmări, prezicătoarea îi turnase în urechi suficiente avertismente şi ameninţări. Seminţele viitorului începeau să-i încolţească în mintea zăpăcită.

Vedeam din ce în ce mai clar dincolo de ţesătura groasă cu care îmblânzitorii îşi protejau secretele. Mă aşteptam ca, în orice moment, Şahona să-şi îndrepte spatele şi să arunce de pe cap claia colilie dezvăluindu-şi astfel chipul sfidător.

Şi totuşi nu a fost aşa.

După săpuneala zdravănă aplicată incertului guvernator, ţesătoarea s-a retras în peştera ei, la braţul lui Kayam care-i suporta cu stoicism împunsăturile.

Am rămas oarecum dezamăgit. Îmi doream ca această lume pe care abia o descopeream să fie condusă de femeia puternică pe care o văzusem cu ochi de vis sădindu-mi firul vieţii în lunga pânză a Samirului. Lipsit de vlagă, mi-am lipit spatele de peretele cioplit grosolan în stânca rece. Am stat aşa până când mulţimea s-a risipit şi statuia Întâiului Îmblânzitor a rămas stingheră în lumina slabă, tremurătoare a câtorva torţe. Pe retină încă mai stăruiau siluetele celor care luaseră parte la cea mai bizară întrunire la care am avut ocazia să particip. Încă mai învârteam cuvintele Şahonei pe toate părţile când m-a trezit Kayam scuturându-mi violent umărul.

– Copil fără minte, ce cauţi tu aici? m-a luat la rost.

Am ridicat din umeri. Tiamar dispăruse de ceva vreme de lângă mine şi eram fără apărare în faţa şuvoiului de ocări.

– Ce-a fost în mintea ta? a răbufnit cu năduf.

– Tiamar m-a adus. A spus că are poruncă de la Şahona.

– Femeile astea or să mă aducă-n pragul nebuniei, a murmurat înciudat şi, bombănind ocări numai de el ştiute, m-a înşfăcat de braţ. M-a tărăt după el prin labirintul de tunele şi şi-a domolit bolboroseala abia când am ajuns într-o cavernă joasă luminată de torţe slabe. Imaginea îmi era vag cunoscută, ca un subtil deja-vu. Pereţii, în care erau săpate nişe în formă de fagure, erau ticsiţi cu cărţi şi suluri de hârtie. În mijloc o masă lungă, masivă, era înconjurată de scaune simple, rudimentare. La capătul îndepărtat al încăperii se distingea o formă umană. Kayam mi-a făcut semn să înaintez. Cu inima strânsă am străbătut distanţa care ne despărţea. Am ajuns în faţa unui bărbat înalt, subţiratic. Fruntea îi era ascunsă în umbra aruncată de gluga pelerinei de stepă. Mi-a venit în întâmpinare păşind cu hotărâre.

– Tot ce se petrece aici, AICI trebuie să rămână, a spus cu glas scăzut şi a scos mâna prin despicătura pelerinei.

Pentru o clipă am zărit o sclipire metalică şi mi-am simţit sfârşitul aproape, dar mâna-i era goală şi nu voia decât să-mi strângă mâna.

– Sunt Harun, fiul lui Nadir. Dacă soarta te-a adus printre noi, atunci ai face bine să o urmezi fără să-i cercetezi motivele.

Din despicătura pelerinei licărirea slabă a unei ţesături fine, metalice mi-a atras privirea. Împletitura familiară mă intriga. Mi-o aminteam izvorând din creionul care mi-a purtat mâna pe hârtie cu câteva săptămâni în urmă.

– Straşnică, nu? a spus ceva mai voios şi a dat deoparte pelerina dezvăluind o cămasă de zale fine care irizau violaceu lumina lăptoasă. Amintirile tale vor salva multe vieţi. Kayam avea dreptate. Ai sosit la momentul potrivit, nici că se putea mai bine. Funia baraţilor se apropie binişor de par şi avem mare nevoie de toate minunăţiile astea tipărite de timp în sângele tău.

– Copii, gata cu vorbăria, a intervenit Kayam grăbit. Avem treabă. Harun, discul ăsta trebuie să ajungă la doamna pământeană promisă guvernatorului barat. Mesajul însoţitor e simplu: „ţesătoarea te cheamă la şezătoare”. Sonje, nu mă întreba de ce, Şahona a hotărât să-l însoţeşti pe Harun în tabăra baratului fugar. Aripa Zorilor este o bună acoperire pentru tine, în ţarcurile năpârcilor sunt mulţi krakstari negri înrobiţi. Nu veţi atrage atenţia. Lasă-ţi aici traista, de acum mintea îţi este carnet de însemnări. Cască bine ochii şi rememorează constant tot ce vezi, aşa cum te-am învăţat. Este singura cale. Fiecare amănunt este util, nu ignora nimic, până şi cel mai neînsemnat gândac poate aduce cu sine o molimă năpraznică. Poveţele bătrânului au fost întrerupte brutal de Tiamar care, cu sufletul la gură, a năvălit în cavernă.

– Mărita Ţesătoare are instrucţiuni de ultim moment. Sonje…

Aşteptam cu încordare continuarea care nu mai venea. Priveam cu interes la curierul care s-a răsucit în loc şi mi-a ordonat tăios.

– Te mişti? Urmează-mă!

Cu mintea golită de orice presupunere, am păşit în coridorul lung la capătul căruia se afla o uşă întredeschisă. Tiamar mi-a făcut semn să intru şi a rămas de strajă.

Încăperea scundă în care mă aflam semăna cu orice altă încăpere locuită de îmblânzitori. Aceiaşi pereţi acoperiţi de pânza aspră ca de cort, acelaşi pat simplu lipit de un perete, aceleaşi scaune simple şi masa luminată de două globuri translucide.

La masă, o femeie purta un meslit peste o bucată de hârtie. Razele albastre intense erau semn că meslitul înregistra. Mi-a făcut semn să înaintez. După ce a terminat de survolat peticul de hârtie s-a ridicat fără greutate şi mi-a întins dispozitivul care încă mai purta căldura mâinii ei.

Nedumerirea din ochii mei i-a smuls un zâmbet discret. Nu vedeam nici măcar o urmă a bătrânei zălude. Femeia din faţa mea era însăşi semeaţa Şahona pe care o întâlnisem în vis. Doar ochii cenuşii erau aceiaşi cu ai bătrânei prezicătoare. Fără nicio jenă, i-am cercetat obrazul şi mâinile în căutarea urmelor de machiaj. Conştientă de scanarea la care era supusă, a spus cu blândeţe şi fermitate.

– Tinere cronicar, nu-i momentul să despicăm firul în patru. Ochiul furtunii se strânge. După ce va trece vijelia vom avea timp să numărăm firele de nisip adunate sub pleoape.

Am plecat ruşinat privirea arzând de întrebări.

– Nu te ruşina, nu ai făcut nimic rău, din contra, e-n firea ta de cronicar să cercetezi cu grijă, doar că în timpul luptei nu-i timp de poveşti. Va veni şi vremea când vor cădea toate voalurile, până atunci să nu ne abatem de la făgaş. Ai grijă ca mesajul pe care-l porţi acum în mână să ajungă la pământeanul Demetros, tatăl Isidorei. Nimeni nu trebuie să ştie, nici măcar Harun cu care vei împărţi cărarea. Nu zăbovi în tabăra baratului mai mult de trei zile… de-o faci, nu mai pot garanta pentru viaţa ta.

A făcut o pauză să se asigure că am priceput avertismentul şi a continuat:

– Ari’onte varsthi kiamas sunt cuvintele pe care le vei rosti în urechea ocrotitoarei tale când o vei lăsa în ţarc alături de krakstarii înrobiţi. Ea va şti ce are de făcut. Acum te du cu bine şi să mi te întorci întreg că mai este cale lungă până s-o potoli furtuna.

Nu am putut lega nici două vorbe. Îmi simţeam limba ca de plumb. Am salutat scurt, după obiceiul îmblânzitorilor şi am ieşit dosind în palmă meslitul. Recitam în gând mesajul pentru Aripa Zorilor.

Ajunşi la suprafaţă, despărţirea de Kayam şi Tiamar a fost scurtă, golită de cuvinte. Nici unul nu a îndrăznit să întrebe care îmi era misiunea. În timp ce potriveam chinga şeii, Tiamar s-a repezit la Harun şi l-a strâns în braţe cu toată puterea. Bărbatul i-a răspuns cu un sărut tandru, semn că-i împărtăşea sentimentele. Totul pe tăcute, ca-n vreme de război, fără vorbe-n vânt, fără fluturări de mână, fără lacrimi inutile.

Din două zbateri de aripă krakstarii ne-au ridicat în văzduh. În depărtare, un vălătuc bezmetic mătura mărăcinii stepei în lumina slabă a unui apus sângeriu. Purtat în zbor lin de Aripa Zorilor mi-am lăsat mintea să zburde în voie, însă bezmetica îmi repeta obsedant un şir de profeţii pe care le descifrasem dăunăzi în liniştea marii biblioteci săpate-n munte.

Urlet de vijelie azi biciuie ţărâna
Şi toţi ce-i stau în cale vor fi îngenunchiaţi.
În vânt uşa se zbate. Strigând frânge ţâţâna
Şi toţi cei împotrivă în colb sunt îngropaţi.

Cu aripă de tunet războinicul se-nalţă
Şi zboară prin rafale cu dor de luptător.
El dibuie vârtejul şi calea îi învaţă,
Doar călărindu-i unda va fi învingător.

În ochiul roşiatic şi-arată chipul luna,
Mirată de-aşa forţă, de teamă, s-a ascuns
Şi din văzduh o cheamă pe Sadria străbuna
Să afle-n ochiul magic taine de nepătruns.

Văltoarea se-nteţeşte şi munţi-n jur scrâşnesc
Şi apa din fântână curând îşi va lua zborul.
În sumbra grozăvie, oase de mort troznesc,
Trecutul cel zănatic îşi gustă viitorul.

Totuna cu-a sa fiară războinicul coboară,
Pe aripi de furtună, în zbor se răsucesc.
Pe chipuri sădesc spaimă când lama o strecoară
În trupul hâd pe care nici morţii nu-l bocesc.

Tăcere lasă-n urmă şi piatră lustruită.
Baratul zace-n sânge, mânjit al său veşmânt.
Ochiul căscat se stinge şi groaza-i tipărită
Pe-obrazul pământiu sub giulgiul fluturând.

Războicul se-nalţă, în vânt usucă lama
Şi fiara îşi dezmiardă că astăzi l-a-nsoţit.
De sânge ostoită furtuna-şi scade larma
Şi mângâie deşertul cu-n vânt mai domolit.

În altă zi, alt urlet va biciui ţărâna
Şi toţi cei împotrivă în colb vor fi-ngropaţi
Şi uşa se va zbate, nebun frângând ţâţâna.
Toţi ce-i vor sta în cale vor fi îngenunchiaţi.

***

Text adăugat de DreamWeaver la Cronicile Îmblânzitorilor de Krakstari de pe Samir.

Cu voia dumneavoastră, acest fragment are ca matcă Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Mii de mulţumiri, John.