Ochii de foc ai krastarului întunecat l-au smuls pe Sonje din cumplitul coşmar. Cu privirea plină de spaimă şi gâtlejul zgâriat de violenţa urletului slobozit, s-a ridicat brusc de pe pernă, ca o păpuşă cu arc. Nu îndrăznea să-şi mişte ochii. Fantasmele desprinse din pânzele Şahonei încă îi răneau retina. Fruntea îi era îngheţată sub sudoarea rece. O mână uşoară ca un fulg i-a atins umărul şi l-a împins cu blândeţe înapoi pe pernă. Aceeaşi mână albă îi ştergea broboanele ce-i şiroiau pe frunte.

– Trebuie să fi fost o aventură pe cinste de-ai asudat aşa – s-a auzit vocea ştrengărească a curierului-aripă Tiamar.

În loc de răspuns, ucenicul i-a prins mâna. Voia să se asigure că e reală.

– Gata, gata. Eşti în siguranţă… Şezi binişor.

Chipul calm al lui Tiamar avea darul de a-l linişti pe Sonje. Înghiţea lacom aerul umed şi rece încercând să-şi domolească ritmul nebun al inimii.

Încăperea în care se afla îi era cu totul străină. Globuri mici, mate, aruncau o lumină lăptoasă pe pereţii care păreau făcuţi dintr-o pânză aspră ca de sac. Dacă nu ar fi fost tavanul cioplit grosolan în stâncă, ar fi putut spune că se află într-un cort. Nici urmă de geamuri. În loc de uşă, o perdea dintr-o împletitură rară de fibre vegetale lăsa să treacă lumină din încăperea vecină de unde se auzea murmur de voci.

– Te-a înspăimântat bine Mărita Noastră Ţesătoare, a spus într-o doară Tiamar care s-a ridicat de pe scăunelul de lângă pat şi i-a turnat apă într-o cană de lut ars.

L-a ajutat să se aşeze la marginea patului şi i-a dat să bea. Sonje a rămas o vreme cu privirea spre podea. Cu coada ochiului încă mai vedea vârtejul nebun de fantasme. Ceva din interior îi spunea că toate acele imagini aveau o mare importanţă şi că va avea nevoie de ele mai târziu. Simţea nevoia să pună totul pe hârtie ca nu cumva să uite vreun detaliu. Întreaga întâmplare îl intriga şi trebuia să găsească răspunsuri. Şi-a coborât tălpile goale pe podeaua ciudat de caldă şi a lipăit clătinându-se până la o măsuţa mică pe care zăcea caietul lui de însemnări. Fără să-i spună o vorbă, Tiamar i-a pus pe masă ceva de-ale gurii, deşi bănuia că tânărul cronicar le va ignora cu totul, i-a ciufulit prieteneşte părul ud lipit de ţeastă, apoi s-a îndepărtat cu pas neauzit şi a dispărut pe după perdeaua împletită.

În faţa foii albe gândurile i se buluceau în minte, zbierând să-şi croiască drum spre mâna care aştepta cuminte. Potopul de cuvinte amestecate îl împiedica pe tânărul cronicar să se adune. A decis că ar fi mai bine să deseneze ce a văzut şi aşa a început să-şi aştearnă aventura pe hârtie.

Cu fiecare desen şi fiecare rând, Sonje căpăta tot mai multă siguranţă. Retrăia cu maximă intensitate fiecare amintire creionată pe pagină şi mâna grăbită umplea caietul cu repeziciune. Gesticula de parcă povestea unui ascultător nevăzut şi zâmbea mulţumit când termina câte-o pagină.

***

– Ce face? a întrebat îngrijorat Kayam.

– Scrie, a răspuns simplu Tiamar şi a dispărut în altă încăpere din labirintul de sub munte.

– E bine, înseamnă că şi-a revenit. A trecut prin multe, sărmanul. Şi toate grămadă…, a spus bătrânul clătinând moşnegeşte capul. Căutătorule, bag de seamă că norocul şi năpasta ţin bună tovărăşie învăţăcelului nostru.

– Kayam, ştii bine că oţelul nu se căleşte decât cu foc şi apă.

– Că bine zici, frate Gren. Măcar de n-ar fi în zadar.

S-a întors către masa din mijlocul camerei şi l-a invitat pe Gren să-i urmeze exemplul.

– Acum că s-a mai aşezat colbul în stepă, hai să desluşim mesajul ţesătoarei.

Căutătorul-Arhivar a scos de sub mantia-i brodată cu mii de cuvinte un petic de hârtie şi un meslit. A purtat ingeniosul dispozitiv pe deasupra hârtiei, înainte şi înapoi. Un mănunchi de raze subţiri, roşii, au jucat o vreme pe faţa hârtiei lăsând în urmă un scris mărunt, cu slove caligrafiate artistic.

„Flăcăul nostru-i oaspete de soi,
Mă-ncred şi-mi pun nădejdea-n voi,
Să mi-l şcoliţi cum se cuvine
Pentru războiul care vine.

Fiţi ageri! În vene, aprig timp îi curge.
Doar un trecut nu îi ajunge!
Cu strămoşii lui Arnor împarte acelaşi sânge.

Cu grijă, de luptă mi-l gătiţi
Ca pe-un krakstar cu colţii ascuţiţi.
În EL găsiţi unelte croite pe măsură.
Daţi zor! E vremea de strânsură.”

Peste cei doi bătrâni s-a aşternut o tăcere sumbră. Parcurgeau cu îngrijorare cimiliturile înnegrite de pe bucata de hârtie. Gânduri întunecate îi năpădeau ca hoardele de lăcuste. Schimbau priviri încărcate de întrebări, dar nu îndrăzneau să scoată un sunet. Păreau că aşteaptă ceva. Neliniştea creştea cu fiecare fir de praf de cristalită depus pe masa luminată de micul glob cu lumină tulbure.

Un zgomot ritmic i-a făcut să tresară. Din bezna coridorului de acces se auzea, tot mai aproape, un pas grăbit, însoţit de un pocnet sec, ca de toiag. Ajuns în prag, noul sosit a spart liniştea apăsătoare cu un salut vesel.

– Sal’tare, băieţi! Da’ ce-i aici, priveghi? Nu cumva îl bociţi pe baratul care a muşcat dăunăzi colbul stepei, a spus râzând şi, cu un gest larg, a trântit pe masă o desagă grea.

Deşi era mult mai în vârstă decât cei doi, vizitatorul, un munte de om, avea o căutătură vioaie. Un zâmbet larg i se lăţea pe chipul plăcut. Obrazul tuciuriu şi părul alb crescut în bucle mărunte pe umerii voinici, îi dezvăluiau originile străvechi africane. A fost întâmpinat cu strângeri de mâini şi îmbrăţişări frăţeşti.

– Hai, gânditorilor, gata cu joaca. Avem treabă! le-a aruncat el în grabă şi a început să-şi suflice mânecile.

Însufleţiţi de vitalitatea lui, gazdele au început să scoată de prin cotloane tot soiul de unelte care mai de care mai complicate.

– Moş Făurar, ai primit şi tu mesajul Şahonei? l-a iscodit timid Gren în timp ce-l ajuta să întindă pe masă o bucată mare de hârtie aspră.

– Tocmai de asta sunt aici. Ceva te roade, frate arhivar. Ia spune-i moşului care ţi-i durerea.

– Începe războiul… a murmurat cu voce stinsă Gren. Mă tem pentru ai noştri.

– Războiul a început de când ne-au invadat năpârcile de pe Barathea. Mai bine teme-te pentru târâtoarele alea ticăloase, putrezi-le-ar sufletele puhave în bezna dintre galaxii. Eu unul abia aştept să le văd oasele albind nisipul din stepă. Destul şi-au bătut joc de noi! A venit vremea să plătească cu vârf şi îndesat, a spus pe nerăsuflate Moş Făurar frecându-şi palmele bătătorite. Ia să vedem cum le putem grăbi sfârşitul. Kayam, unde ţi-e faimosul ucenic?

Iute de picior, cronicarul s-a strecurat după perdea şi în câteva clipe a revenit însoţit de Sonje care se uita cu mirare la uriaşul necunoscut. Acesta l-a abordat fără să mai aştepte prezentările.

– Tinere, buna noastră Ţesătoare ţi-a iscodit trecutul şi viitorul şi a hotărât că eşti vrednic să ni te alături. Mare bucurie i-ai face ăstui moşneag hârşit de vreme dacă asta ar fi şi dorinţa ta. Ştii prea bine ce vremuri pline de obidă trăim şi tare ne-ar prinde bine ajutorul tău.

Încă buimac, Sonje privea când la Kayam, când la Căutătorul-Arhivar aşteptând o îndrumare, un semn, un îndemn. Cei doi parcă erau înţeleşi, nu scoteau un sunet şi-l cercetau cu mare băgare de seamă de parcă-l vedeau întâia oară.

– Ascultă copile, în tine zace ascunsă soluţia la una din dilemele noastre. Undeva, în miezul celulelor tale este scrisă rezolvarea şi numai cu ASTA o putem aduce la lumină, a concluzionat grăbit uriaşul şi i-a pus în mână un soi de creion greu, metalic.

De îndată ce Sonje a prins ciudatul înstrument între degete, a simţit o înţepătură discretă. Cu gândul la recentele întâmplări, a vrut să arunce creionul, dar meşterul l-a privit dojenitor.

– Ei hai, ce-i o înţepătură pe lângă muşcătura de năpârcă… Lasă creionul să lucreze.

Fără alt avertisment, mii de furnicături i-au străbătut carnea până la umăr şi mâna s-a săltat cu o smucitură dureroasă. Îngrozit de neaşteptata capcană, tânărul căuta sprijin la Kayam.

– Nu i te împotrivi. Lasă-te în voia lui şi va fi bine, îl încurajă cronicarul.

– Ai încredere… vei fi uimit, ţinu să adauge Căutătorul-Arhivar căruia îi sclipeau ochii animaţi de anticiparea unei noi descoperiri.

Cu inima cât un purice, Sonje a tras adânc aer în piept şi s-a lăsat purtat de bucata rece de metal. La început mişcările erau stângace, reţinute. Pe hârtie apăreau forme care semănau cu scrijeliturile făcute de copii pe stânci.

Sub sâmburele de lumină care ţâşnea din năstruşnicul instrument se conturau desene pe care Sonje nu-şi amintea să le fi văzut vreodată. Nu avea timp să le analizeze, mâna, tot mai sprintenă, lucra cu viteză la tot felul de scheme complicate. Alături apăreau notiţe scrise într-o limbă necunoscută. Literele ascuţite îi aminteau vag de vizitele făcute în copilărie la unul din multele muzee presărate din belşug pe meleagurile natale. Vreme de un ceas şi mai bine de sub mâna purtată de forţa creionului au izvorât tot soiul de reprezentări de obiecte care păreau arme sau poate unelte, toate însoţite de instrucţiuni mâzgălite în aceeaşi scriere cu slove ascuţite. Spre final, tensiunea din braţ a scăzut treptat până s-a stins cu totul eliberându-l pe tânărul istovit. Văzând că-l lasă puterile, Făurarul l-a prins de după umeri şi l-a sprijinit până la un scaun mic, cu picioarele strâmbe.

– Fantastic, a exclamat Gren şi ochii îi străluceau pofticioşi. Rune! Nu am mai văzut rune de când eram copil. Uşor nu are să ne fie… Kayam, nici tu nu eşti străin de scrierea asta străveche.

Aplecat asupra slovelor, bătrânul cronicar nu auzea nimic în jurul lui, era absorbit cu totul. Urmărea cu degetele lui stâlcite şirurile negre şi murmura în barbă cuvinte numai de el ştiute. Căutătorul-Arhivar i s-a alăturat. Sonje, rămas fără grai, încerca să priceapă ce i s-a întamplat. Cu capul înclinat într-o parte şi ochii mijiţi analiza creionul inert pe care-l ţinea în palmă.

– Este un creion al sângelui, i-a spus Moş Făurar.

– De asta m-a înţepat, avea nevoie de sângele meu? l-a întrebat Sonje. Dar nu pricep ce s-a întâmplat după.

– Tu ce crezi?

Ucenicul a ridicat uimit ochii spre obrazul tuciuriu al făurarului. Zâmbetul larg şi ochii scormonitori i-au dat de înţeles că nu va scăpa cu una cu două şi trebuia să-şi spună părerea. În căutarea cuvintelor şi-a dres glasul de câteva ori şi a început domol, tărăgănat.

– De când am ajuns pe Samir am tot auzit expresii de genul „îţi vei citi propriul sânge” sau „îţi vei simţi străbunii” ori „întrebă-ţi strămoşii” şi mă gândesc că nu-s doar metafore menite să vă înfrumuseţeze legendele.

Curiozitatea lui Moş Făurar creştea şi îl privea cu mare interes pe tânărul care dădea semne de bună înţelegere a tot ce se petrece. Stârnit de atitudinea interlocutorului, Sonje a prins curaj şi a continuat să dea frâu liber gândurilor înghesuite sub frunte.

– Voi, îmblânzitorii, aveţi un cult al trecutului şi cristalita pare să fie cheia desluşirii lui. Nu înţeleg prea bine mecanismul, însă toate legendele roiesc în jurul aceloraşi elemente: apa, cristalita, lunile Samirului şi krakstarii. Nu am idee ce fel de informaţie este extrasă, de unde şi în ce mod, cert este un lucru, vă este de mare ajutor şi a devenit un mod de viaţă. Cândva, seminţia voastră a ajuns aici de nevoie şi a fost abandonată fără milă. Văduvită de orice moştenire, a trebuit să-şi afle calea pe o planetă aspră, dar generoasă pentru cei care îi cunoşteau resursele. Iertat să-mi fie, poate greşesc, dar eu văd lucrurile cam aşa. Marea revelaţie a lui Arnor nu a fost altceva decât o reacţie chimică necunoscută, ori poate că e cunoscută de voi acum, a adăugat Sonje încurajat de privirea amuzată a lui Moş Făurar. Sub masca unei culturi aparent primitive aţi reuşit să ascundeţi o civilizaţie care depăşeşte puterea de înţelegere a celor ca noi, obişnuiţi să-şi facă treaba cu ajutorul maşinăriilor sofisticate construite cu câteva generaţii înaintea noastră. Aţi învăluit cum nu se poate mai bine secretul apei de cristalită într-un misticism profund. Cei mai mulţi vă cred înapoiaţi, alţii spun despre voi că sunteţi scrântiţi, dar niciunul nu a îndrăznit să încerce puterile miraculosului elixir de teamă că se vor ţicni. Aşa o fi, nu zic nu. Nici eu n-am fost departe de sminteală. Însă voi, cei iniţiaţi, ştiţi să exploataţi acest secret. Printr-o ironie a sorţii, cristalita Samirului anihilează orice dispozitiv care depozitează informaţie şi în acelaşi timp vă pune la dispoziţie o unealtă de un milion de ori mai puternică cu care să puteţi accesa orice înformaţie, din oricare dintre trecuturi şi nu vorbim de trecutul unui singur om, ci de un trecut colectiv. Nu ştiu cum funcţionează. Poate că acţionează asupra subconştientului şi-l face să-şi amintească vieţi anterioare sau poate îl ajută, prin cine ştie ce mecanism, să-şi descifreze trecutul stocat, ca prin minune în materialul genetic viu transferat de la o generaţie la alta.

S-a oprit pentru o clipă să-şi recapete suflul şi a cântărit în palmă instrumentul care i-a controlat trupul şi i-a supus voinţa ceva mai devreme.

– E făcut din cristalită… Mi-a injectat ceva… Ori poate a extras ceva… Nu ştiu. Ştiu doar că tot ce am aşternut pe acea hârtie îmi este complet străin, aşadar nu vine din zona conştientă a minţii mele şi nici din amintirile mele recente sau mai vechi.

Făurarul nu scotea o vorbă. Se uita la el şi nu se mai sătura să-l asculte. Cu mişcări domoale i-a întins un petic de hârtie pe care-l învârtise între degete cât timp i-a urmărit neaşteptata dizertaţie.

– Poate asta îţi este de folos să înţelegi mai bine prin ce ai trecut.

Scrisul mărunt, cu slove caligrafiate artistic, nu îi era străin lui Sonje. Îl mai văzuse pe o misivă adusă cândva, în graba mare, lui Kayam de către Tiamar.

A citit în grabă rândurile scurte şi înţelesul lor i s-a înfipt în creier dogorindu-l ca fierul înroşit:

„Flăcăul nostru-i oaspete de soi,
Mă-ncred şi-mi pun nădejdea-n voi,
Să mi-l şcoliţi cum se cuvine
Pentru războiul care vine.

Fiţi ageri! În vene, aprig timp îi curge.
Doar un trecut nu îi ajunge!
Cu strămoşii lui Arnor împarte acelaşi sânge.

Cu grijă, de luptă mi-l gătiţi
Ca pe-un krakstar cu colţii ascuţiţi.
În EL găsiţi unelte croite pe măsură.
Daţi zor! E vremea de strânsură.”

I-au trebuit minute bune să îşi revină din uimire. Slovele mărunte îi întăreau credinţa că întreaga civilizaţie a îmblânzitori era clădită pe descifrarea trecutului adunat generaţie după generaţie în trupul fiecărui muritor de rând.

– Kayam a avut dreptate în ceea ce te priveşte, i-a întrerupt făurarul şirul gândurilor. Ai puterea să cojeşti legendele de toate înfloriturile şi să vezi cu limpezime sâmburele din care au crescut. Dar, află că nu oricine poate gusta apa de cristalită. Nu oricine poate potoli urletele a milioane de vieţi adunate în miezul unei umile celule. Nu întâmplător ai supravieţuit, deşi aveai în trup nu una, ci trei otrăvuri din cele mai cumplite. Şahona a auzit în trecutul tău aceleaşi voci pe care le poartă cu sine, ca moştenire sacră de la Arnor. Tot ea a întrezărit în pânzele viitorului că ai putea să ni te alături, dacă vei voi. Vezi tu, viitorul nu e unul singur. Şahona sădeşte în prezent o sămânţă şi află înaintea tuturor ce ar putea creşte din ea, dar dacă sămânţă cade pe stâncă ori o înghite vreo pasăre hulpavă se alege praful de viitorul ei. Aşa am învăţat că oricare sămânţă de viitor trebuie pregătită cu grijă, trebuie instruită şi echipată cum se cuvine.

– Şi acum v-aţi pus în gând să mă pregătiţi pe mine de… război…, a spus Sonje cu întristare.

– Băiete, războiul nostru e unul fără arme şi-i mai puţin sângeros ca altele.

– Şi alea ce-s? a răbufnit ucenicul arătând spre desenele asupra cărora stăteau aplecaţi Kayam şi Gren.

– Vei afla curând…

***

Fragment de text descoperit de DreamWeaver în Arhiva Şcolii de Cronicari ai Samirului. Textul este rezultatului unui experiment care a avut ca scop testarea unui nou creion al sângelui de către o echipă de tineri cercetători.

Cu voia dumneavoastră, aş dori să adaug acest fragment ca text paralel la Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Mii de mulţumiri, John.