Prins în iureşul luptei, nu a simţit muşcătura perfidă. Era atent la mişcările crivarului. Uriciosul mamifer avea un corp masiv, cu picioare scurte şi o coadă lungă musculoasă. În ciuda masivităţii, părea înzestrat cu o agilitate uimitoare. Îşi unduia trupul cu uşurinţa unui şarpe şi ataca fulgerător, fără întrerupere. Coada cu ţepi albaştri şfichiuia fără milă aerul rece al nopţii. Sub blana întunecată, cu peri scurţi, se ascundea o maşinărie de ucis. Întreaga evoluţie a crivarului se concentrase pe dezvoltarea unui angrenaj perfect, croit exclusiv pentru luptă.

Ce nu ştia Sonje era că temutul vânător avea o armă secretă. În ciuda odgoanelor musculoase de sub piele şi a ţepilor ascuţiţi, nu crivarul era cel care aplica lovitura mortală. Crivarul nu vâna niciodată singur. În umbra mişcătoare a ierburilor uscate îşi şerpuia trupul subţire năpârca crivarului. Solzii mărunţi şi cenuşii care-i acopereau trupul subţire se hrăneau cu orice lumină şi nuanţă din jur transformând-o în formă translucidă. Camuflajul ideal.

Tânărul cronicar abia dacă a simţit atingerea dinţilor năclăiţi în otrăvuri şi bacterii ucigaşe. După ce au perforat pielea, au pătruns în carne suficient de adânc pentru a injecta în sânge câteva picături înveninate.

– Pe toţi krakstarii, băiete! Năpârca!

O lumină puternică a spart noaptea-n cioburi şi totul s-a topit în murmure îndepărtate. Sângele îi ardea în vene. Ziduri nesfârşite îi creşteau împrejur şi din spatele lor răzbăteau cuvinte fără noimă.

Strigăt… Căutător… ACUM… vreme… OTRAVĂ… sânge… băiete… BEA!

Dâre de cer topit pătau zidurile amestecându-le cu întunericul. Copleşit de o senzaţie cumplită de sufocare, Sonje căuta o cale de scăpare.

LUMINĂ! gândi el şi o linie subţire cât un fir de păr se ivi în zid. Emana o lumină lăptoasă, firavă. Cu degetele crispate de durere, Sonje cerceta crăpătura din zid. Fiecare atingere îl împungea cu mii de ace şi-i turna lavă încinsă în vene. Inima îi clocotea ca un vulcan gata să erupă. Despicătura luminoasă creştea şi creştea făcând zidul să troznească.

Undeva la limita fiinţei lui percepea o vânzoleală teribilă. Strigăte scurte, comenzi repezite, cuvinte străine trunchiate de gâtlejuri năpădite de spaimă. Un singur glas se tânguia domol şi creştea în acelaşi ritm cu fuiorul de lumină. Sunet după sunet, cuvânt după cuvânt, vers după vers, glasul picura linişte în sufletul zbuciumat al lui Sonje.

Tu, lună bălaie,
Fă-i pruncului straie
Din raze-argintate,
În valuri turnate.
Pe buze-i adună
De rouă cunună
Şi stele anină
La gât ce suspină.
În păr împleteşte
Inel ce-nfloreşte
Sub lună, regeşte.
Încinge-i peste şale
Curcubeu – cingătoare.
Ridică-l la cer,
Fă-i braţ de oţel
Cu spadă şi scut
Din cristalitul temut.
De luptă-l găteşte
Şi mintea-i vesteşte
Că-i rost de-nfruntare
Pe ale vieţii hotare.

Lumina căpăta formă şi forma devenea trup, trup zvelt de femeie drapat în robă albă. În jurul obrazului scăldat în lumină pluteau plete de un alb orbitor. Făptura diafană cu ochi de văzduh s-a apropiat şi i-a atins fruntea. Văpaia sângelui a amuţit pe loc.

– Echo, articulă cu greutate Sonje.

Plecă umil capul şi voi să îngenuncheze.

– Nu-i timp, voinice, îi răspunse femeia şi îl opri cu o mişcare fermă a mâinii.

Cu degete prelungi, delicate, îşi desprinse de la gât talismanul în formă de stea, trecu firul subţire argintiu-violet peste creştetul tânărului şi-i atârnă amuleta pe piept. Apropierea de făptura feerică îl năuci pe Sonje care se clătina pe picioare. Adulmecă cu nesaţ pletele ce răspândeau miros de zăpadă proaspătă şi ger de ianuarie.

– Mica Ayroné să-ţi fie călăuză. Ai grijă, Sonje! Duşmanul acesta e numai al tău. În tine îşi are acum sălaşul. Caută-l şi doboară-l până nu-i prea târziu.

– Care duşman? Cum arată? Mărită Echo, cum îl găsesc?

Degetul diafan îi sigilă buzele arse de întrebări.

– Doar tu vei şti, Sonje. Doar TU!

Sub sigiliul ca de gheaţă gura tânărului cronicar se zbătea să-şi urle nedumeririle şi spaimele. Surdă la zvârcolirile lui, Echo lucra cu încordare. Adună în grabă un caier de lumină şi decupă din el un disc rotitor. Ciocăni în el de mai multe ori cu degetul îndoit ca şi cum ar fi bătut la o uşă. Pe suprafaţa lustruită apărură aripi şi labe şi gheare, toate legate în trupul puternic al marelui krakstar.

– Larodne să-ţi fie pavăză, îi spuse fără fală şi-i înmână scutul uşor ca pana.

Fără zăbavă îşi desprinse de la brâu cingătoarea şi-l încinse pe tânăr. Mişcă buzele ca într-o vrajă mută şi cingătoarea s-a lăsat uşor pe-o parte sub greutatea tecii din care se vedea mânerul şlefuit al unei spade. Se dădu un pas în spate şi-şi admiră opera. Înclină uşor capul şi zâmbi mulţumită.

– Un singur dar mai am pentru tine, îi spuse Echo şi îl îmbrăţisă.

Întreaga ei făptură se topi în boabe de lumină. Boabele deveneau zalele. Zalele se înlănţuiau devenind şiruri. Şirurile se aşterneau peste trupul războinicului devenind cămaşă oţelită. Toată lumina din jur era absorbită cu repeziciune în împletitura argintie care-i învăluia rece trupul potolind stihiile clocotitoare ce-l bântuiau.

Curând bezna îl împresură şi o singură rază străpungea întunericul vâscos. Era talismanul-stea. Era Ayroné, micuţa călăuză.

Rătăci ore nesfârşite prin labirintul întunericului. Ore fără număr trecu prin portaluri, alergă printre ziduri şi izbi cu pumnii în pereţii fundăturilor.

Istovit de căutarea fără ţintă se trânti sub un portal negru ca tăciunele, la fel de negru ca toate celelalte o mie de portaluri pe sub care trecuse.

– De ce te ascunzi, jivină? Arată-ţi chipul! Ieşi la lumină, răbufni cu ciudă şi vântură sabia ascuţită deasupra capului. În ce gaură te ascunzi? Sub ce zid te-ai pitit?

Cuprins de deznădejde, lăsă braţul obosit să cadă. Pentru o clipă îşi văzu chipul oglindit în luciul lamei. Ochi aprinşi de febră. Obraz palid şi fără vlagă. Gură crispată într-un surâs amar.

– Sonje, mare cercetător de rang doi şi cronicar în devenire… uită-te la tine în ce hal ai ajuns. Umbli buimac după potcoave de cai morţi. Te-ai rătăcit! Da, da! Te-ai rătăcit! Ai făcut-o lată de data asta. Te-ai rătăcit aşa de bine că nici duşmanii nu-ţi mai dau de urmă.

Îşi certa cu obidă chipul deformat de curbura lustruită a lamei, doar că acel chip nu se mişca. Părea înţepenit. Ridică şi coborî sabia. O scutură zdravăn în speranţa că va trezi la viaţă reflexia îngheţată. Nimic. Şterse lama cu dosul palmei. Nicio mişcare. Chipul vlăguit rămânea lipit de argintul şlefuit al armei.

Un sentiment ciudat îi sfredelea inima.

în tine îşi are acum sălaşul… zornăiră zalele înlănţuite.

în tine îşi are acum sălaşul… sclipi Ayroné.

în tine îşi are acum sălaşul… şopti Sonje cu ochii aţintiţi în ochii pârjoliţi de febră ai chipului de pe lama rece şi căzu pe dinăuntru.

Un foc îndepărat dansa în mijlocul câmpului sub cerul mânjit cu cel mai întunecat indigo. Un vânt firav îl purta de ici colo. Nu părea alimentat de nimic. Plutea în aer şi ardea fără jar aruncând din când în când câte un tentacul de scântei.

– Măi să fie, îşi spuse Sonje şi porni spre ciudata arătare.

Cu fiecare pas limbile de culoarea ambrei creşteau ameninţător născând alte limbi dogoritoare care se înalţau în dănţuire nebună peste alte limbi. În miezul văpăii se rotea o îngrămădire de sfere strălucitoare.

Arşiţa cumplită îi pârjolea fruntea şi-i trezea lava incandescentă din vene. Instinctiv îşi recunoscu adversarul.

– Aici te-ascunzi, mârşave! Ieşi de acolo să văd din ce aluat eşti plămădit.

Insensibil la vorbe, monstrul clădit din sfere îşi continua rotaţia apărat de lăncile fierbinţi. Fără să ţină seamă de pericol, Sonje privi o vreme sâmburele hidos. Structura îi părea cunoscută. Îi amintea de o proiecţie holografică înghesuită în grabă într-un ungher de creier în timpul plicticoaselor studii academice.

Ideea îl izbi în faţă ca un trăznet. Un râs isteric îi scutură trupul şi se stinse într-un suspin.

– Acum să te văd, Sonje! Temutul tău duşman este o moleculă. M-O-L-E-C-U-L-Ă! Mortală, e drept, dar o moleculă…

Împunse cu vârful spadei spre sferele suspendate în miezul azuriu al focului şi lehăi fără convingere.

– En garde, toxino…

Rămas fără răspuns la provocare, Sonje lăsă braţul în jos şi îşi şterse sudoarea de pe chipul chinuit de arşiţă.

– Sonje, băiete, nu de spadă ai tu nevoie acum, îşi zise încet în barbă şi întoarse spatele mănunchiului de flăcări.

Se îndepărtă câţiva paşi sfredelindu-şi mintea în căutarea unui răspuns.

Venin, venin, venin… cu ce-i pot veni de hac?

Începu să scrijelească ţărâna de sub picioare cu vârful spadei. Simbol după simbol, linie după linie, cerc după cerc, rând după rând. Cu fiecare rând, scrijeliturile stângace căpătau sens. Din cotloane de mult uitate, memoria aducea, bucată cu bucată, ştiinţa salvatoare.

Semnele săpate în praf au prins a pluti definite de contururi din ce în ce mai clare. Lăsă deoparte spada şi scutul. Folosea ambele mâini şi modela din neant noi şi noi sfere, unele mai mari, altele mai mici, şi le alătura brodând lanţuri lungi de perle. Cu mişcări din ce în ce mai rapide, legă lanţurile de alte lanţuri şi alte lanţuri. Vedea doar sfere lângă sfere, printre alte sfere, lipite de alte sfere. Lucra frenetic fără să-i pese de dogorea ce creştea în spatele lui. Clădise în faţa lui o colivie suficient de mare să încapă un om călare. Se opri câteva clipe şi-şi cântări opera din priviri. Deşi părea suficient de solidă, Sonje ştia că focul o putea şubrezi. Fără să stea prea mult pe gânduri a prins de marginea cămăşii de zale şi a tras cu putere. Ghicindu-i gândul, un fir strălucitor s-a desprins. Mânuit de o forţă nevăzută, firul a prins a se învălătuci în jurul coliviei ţesând o reţea străvezie de filamente fine.

– Asta-i, îşi spuse. Acum trebuie ridicată.

Măsură cu privirea spaţiul dintre ţărână şi cer. Nicio sclipire nu mângâia indigoul cerului. Un zâmbet larg i se lăţi pe faţă. Îşi scoase amuleta strălucitoare de la gât şi-i şopti încetişor.

– Mândră Ayroné, locul tău nu-i la pieptul vreunui flăcău rătăcitor care bâjbâie în beznă. Tu eşti menită să străluceşti pe boltă, între stele. Aşa vei putea să călăuzeşti omenirea întreagă. Înalţă-te!

La îndemnul cronicarului, Ayroné începu să crească şi să se înalţe tânjind spre locul ei de drept. Cu o mişcare dibace, Sonje a legat firul de cristalită al amuletei de vârful coliviei ce părea făurită din filigran de argint înnobilat cu perle. Fără zăbavă, cronicarul şi-a recuperat scutul şi spada. Cu mânerul spadei a bătut de trei ori în scut şi a strigat războinic.

– Larodne, la luptă!

Krakstarul legendar s-a desprins din lucrătura cizelată a scutului desfăcându-şi larg aripile. Tânărul l-a încălecat dintr-un salt scurt.

În drumul ei spre boltă, Ayroné a ridicat meşteşugita colivie până deasupra caracatiţei de foc. Flăcările lingeau hulpave reţeaua delicată şi se retrăgeau ca muşcate de crivăţul nordului fără a putea sminti nicio perlă din încleştarea metalului. Cu mişcări iscusite, krakstarul se ferea de jerbele fierbinţi purtându-l pe cronicar tot mai aproape de colivia pregătită. Într-o ultimă răbufnire furioasă, focul a lansat către ei o trombă nimicitoare de plasmă alb-albăstruie mai fierbinte ca sâmburele unei stele. Sonje a ridicat scutul ca oglinda şi a respins perfidul atac.

– Acum! a strigat Ayroné şi Larodne a ţâşnit ca o săgeată spre colivie. Cu o lovitură năpraznică, tânărul războinic a retezat firul de cristalită şi a eliberat colivia din strânsoarea laţului.

Drept la ţintă!

Colivia bătută-n nestemate a căzut cu forţă peste flăcările turbate ferecând între zăbrelele perlate mănunchiul de sfere ucigaşe.

Scăpată de povară, Ayroné şi-a continuat zborul spre cer chiuind de bucurie. Curând avea să-şi ocupe locul de cinste printre suratele sclipitoare.

Ostenit şi bucuros, Sonje a cuprins grumazul krakstarului şi, purtat în zbor lin, a adormit cu obrazul afundat în blana moale murmurând mulţumiri tovarăşilor de luptă. În primele raze ale răsăritului, colivia fermecată şi prizoniera ei otrăvită s-au micşorat până au devenit mai mici decât un fir de praf. Doar silueta krakstarului se profila pe discul soarelui întocmai ca pe un scut sculptat.

– Aşa, băiete! Hai, deschide ochii. Gata, ce-a fost mai rău a trecut. Hai, bea nişte apă.

Cu ochii mijiţi, încă uscaţi de febră, Sonje încerca să desluşească formele din jur.

Erau la gura unei peşteri. Şedea lungit lângă Strigătul Furtunii care-l apărase de frigul nopţii cu blana lui călduroasă. O ţesătură metalică îi îngheţa pieptul, iar lângă el, pe o piatră, zăcea pumnalul lui Kayam pe care încă se mai vedeau urme de sânge şi fum. Bătrânul îi ştergea fruntea.

– Ai încasat-o rău, băiete. Era să te pierdem. Năpârca crivarului are un venin tare uricios, dar ai fost mai tare. I-ai venit de hac. Noroc cu învăţăturile Căutătorului-Arhivar. El ţi-a rostit rugăciunea lunii Echo, altfel acum îţi semănam oasele prin stepă, printre ierburile uscate şi bolovani.

– Am văzut-o, Kayam. Am văzut-o pe Echo! Ea mi-a dat… amuleta, pe Ayroné… care s-a dus la cer.

– Da, copile. Ştiu! Ayroné este la locul ei. Uite-o cum străluceşte. Îi ţine companie stăpânei ei în fiecare noapte.

– Şi cămaşa de zale…

– Termorestul? Bun tare când ai febră, spuse bătrânul zâmbind misterios şi ciocănind uşor în ţesătura metalică de pe pieptul ucenicului.

– Şi Larodne, scutul, spada… am construit colivia cu mâinile mele… era acolo… aşa am întemniţat veninul…

Bătrânul cronicar îl privea cu înţelegere ca un părinte care ascultă basmele închipuite de fiul său.

– Ai avut febră mare. Tocmai din cauza veninului de năpârcă.

– Vrei să spui că a fost un vis? Un vis plăsmuit de fierbinţeală…, murmură dezamăgit Sonje.

Un foşnet îl făcu să-şi abată privirea cătrănită spre gura peşterei. Un bătrânel cu chip rotund şi zâmbet jovial îl urmărea amuzat. Pe chipul senin, doar cuta adâncă dintre sprâncene trăda îngrijorarea.

– E năstruşnic tare ucenicul tău, Kayam, chicoti bătrânelul şi se apropie de Sonje părând mai degrabă că pluteşte. Zici că l-ai întâlnit pe Larodne, străbunul?

– Întâlnit? M-a purtat în zbor! Am luptat împreună împotriva monstrului de foc şi venin, spuse cu convingere tânărul ucenic.

– Aşa o fi, băiete, că prea o spui cu patos. Acum a venit vremea să te odihneşti. Hai, închide ochii.

Cu o mână îi atinse blând fruntea şi pleoapele au coborât grele. Pe Sonje l-a cuprins un somn adânc, fără vise.

– Kayam, zici că ucenicul tău a învins veninul fără antidot?

– Gren, antidotul e tare greu de găsit. I-am strecurat doar câţiva stropi de tinctură de inelul Galatheiei într-o lingură de apă de cristalită.

– Te ştiam eu îndrăzneţ, dar cu asta ai întrecut măsura. Îl puteai ucide.

– Eram prea departe de tine şi veninul l-ar fi ucis oricum. Nu aveam ce pierde. Trebuia să încerc.

– Foarte interesant efectul. Toate fantasmele de care a vorbit. S-ar putea să ai dreptate, Kayam bătrâne. Flăcăul ăsta are ceva în fiinţa lui…

Căutătorul-Arhivar a căzut pe gânduri învârtind un fir de iarbă pe după degete.

– Gren, Căutătorule! Dacă profeţia se adevereşte, puiul ăsta de pământean ar putea descătuşa forţe de neimaginat, spuse cu exaltare Kayam sub privirea concentrată a Căutătorului-Arhivar.

***

Text găsit de DreamWeaver printre însemnările personale ale Căutătorului-Arhivar şi dedicat în întregime tuturor celor cu spirit de învingător.

Cu voia dumneavoastră, aş dori să adaug acest fragment ca text paralel la Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Mii de mulţumiri, John.