Deci, tu eşti Giordano! Mi te imaginam mai tânăr…
– Vin imediat… bunicule! Stai să eliberez zmeul – i-am răspuns pe un ton copilăresc, strecurând o undă de ironie în glas.
– Nicio grijă, i-a tăiat Serge sfoara – îmi strecură în şoaptă şi făcu un semn discret către snopul de baloane ce plutea slobozit în aer. „Prietenul” meu ASV-ist era foarte preocupat cu recuperarea mărfii spre deliciul unui puşti ce râdea isteric.
…şi acum continuarea…
Am pornit în urma bătrânelului care iuţise pasul. La una din porţile parcului ne aştepta un vehicul alb, fără însemne. Cu un gest elegant, mi-a făcut semn să urc. Fără a mai scoate o vorbă a înălţat maşina încadrându-se cu eleganţă în trafic. L‑am privit cu coada ochiului încercând să-mi întipăresc în minte cât mai bine trăsăturile. În dreptul unui terminal feroviar, s-a desprins din şuvoiul de maşini şi a oprit. De îndată ce am coborât, a aruncat o monedă unui tinerel:
– Mulţumesc, Sandy. Vezi că Serge a rămas în parc, la distracţie. Ar fi bine să-l recuperezi. Transmite salutări familiei!
– Năstruşnic băiat! Nicio grijă, şefu’, îl duc eu acasă. Călătorie plăcută!
Am trecut rapid prin gară şi ne-am oprit la o mică garnitură de tren parcată pe ultima linie.
– Unde mergem? – l-am întrebat aproape alergând în urma lui.
– Unde ţi-am promis – mi-a răspuns peste umăr fără să dea alte detalii.
Am urcat la bordul micului tren privat şi, abia după ce a polarizat geamurile compartimentului, am reuşit să-l abordez cum se cuvine.
– Care-i baiul? Tot nu te încrezi? Te temi că am sărit în ograda lui PapaBear? – l-am luat la chestionat.
– Şezi blândă! Nu am de gând să pun în pericol o întreagă operaţiune pentru un simplu moft. E vorba de vieţi şi nu-s puţine.
– Te-ai apucat de rele? Furi identităţi?
– Mai rău, fur oameni cu totul!
– Ha? Ţi-ai prăjit de tot creierul?
– Nu te prosti! Ştiu că poţi fi şi serioasă. Aici nu discutăm de joculeţe inocente. Ţi-am spus că există oameni care trăiesc în afara MV-ului. Ei bine! Mi-am pus în minte să-i scot pe toţi de sub jugul virtual. Nici un suflet nu merită să sufere chinurile unei vieţi impuse şi controlate până în cel mai mic amănunt.
Am rămas cu gura căscată. Giordano cel fără de milă, care în tinereţe nu ierta nimic în MV, se schimbase total.
– Deci, e chiar pe bune! Văd că te-ai băgat serios în povestea asta. Tu, care trăiai total în flux?
– Poate tocmai de asta. L-am văzut cum s-a născut şi a crescut. La început a fost interesant, captivant, acum nu mai este decât o cloacă hidoasă plină cu dejecţii umane. O afacere oribilă ce toacă vieţi. Mi-i silă!
S-a ridicat scârbit, şi-a aruncat pălăria de pe cap, şi-a şters fruntea şi a continuat cu patos:
– Tu nu te-ai săturat de toată fugăreala asta după iluzii? Fluxul nu are nimic real în el, totul nu-i altceva decât minciună: locaţii de „vis” create artificial, jocuri cu scopuri nobile dar care te storc de bani, şnapani ce-şi vând produsele mai mult decât îndoielnice… De când nu ai mai mâncat un măr adevărat, cu gust de măr, nu de chimicale? De când nu ai mai stat de vorbă cu oamenii, aşa faţă în faţă, să-i priveşti în ochi? Ne ascundem în spatele unor avataruri stupide ce nu au nicio legătură cu ceea ce suntem în realitate… Spunem vorbe măreţe fără să mişcăm un pai. Eu unul m-am săturat! GATA! Mizeria asta trebuie să dispară, oamenii trebuie să trăiască cu adevărat. Trebuie să înveţe să fie oameni, nu avataruri!
După o asemenea tiradă, cuvintele mele ar fi fost de prisos. Am rămas pe gânduri vreme îndelungată, analizând atent vorbele lui înflăcărate.
– Ei? Nu ai nimic de spus?
– Văd că eşti tare pornit – am început eu cu precauţie.
– Lia, deschide odată ochii! Priveşte în jurul tău şi judecă aşa cum prea-bine ştiu că eşti capabilă să o faci. Dintre toţi îmblânzitorii ai mintea cea mai analitică şi ai puterea să priveşti realitatea în faţă. Şarada asta de existenţă în MV TREBUIE să înceteze. Va distruge omenirea!
– Giordano, îţi înţeleg obida, totuşi nu văd cum am putea distruge un colos. Cu mintea asta analitică a mea, nu reuşesc să văd finalitatea unei asemenea acţiuni. Îţi dai seama că e de domeniul fantasticului? Vorbim de miliarde de suflete…
– Câte chestii numite de tine „imposibile” am reuşit să facem de-a lungul timpului?
– Destule, dar e cu totul altă poveste… imposibilul din MV nu se poate compara cu cel din realitate. Viaţa nu are linii de cod să le poţi modifica după bunul plac şi nici save-pointuri. Aici dacă mori nu mai poţi da resurrect şi să o iei de la capăt.
– Uite că eu am făcut-o! Datorită acestui fapt am început lupta asta.
– Are legătură cu dispariţia ta acum zece ani?
A scos din buzunar o folie de celuloid şi mi-a întins-o.
– Ăsta eram eu acum zece ani…
M-am ridicat de pe canapea şi am luat petecul de celuloid degradat. Într-un pat mizer zăcea un trup diform cu perfuzoare la ambele braţe. Pe cap avea o cască MV din cele primitive. M-a luat un val de ameţeală şi m-am sprijinit de un scaun. Mi-am amintit reflexia mea în geam şi am realizat că nu eram foarte departe de a deveni la rândul meu o imagine similară.
– Am avut norocul să dau peste un medic foarte bătrân care m-a scos din oraş. Aşa am ajuns în Comore. Timp de un an am lâncezit fără vlagă, târâindu-mă prin complexul de dezintoxicare. Omul era specializat în tratarea dependenţei de droguri. A spus că drogul meu era fluxul, ca urmare mi-a interzis orice dispozitiv electronic. A fost cumplit, dar încet, încet am reuşit să redescopăr cine sunt.
Dumnezeule! Nu pot să cred! Marele maestru îmblânzitor s-a tratat de flux ca de o boală…
– O vreme am lucrat prin grădinile şi livezile fermelor care alimentau oraşele. Sătul de exploatare am decis că e cazul să călătoresc. Printre lucrători umbla vorba despre sate ce nu auziseră de flux. Trebuia să-i văd cum trăiesc, să mă asigur, ca tine, că se poate trăi şi fără MV. Cu binecuvântarea salvatorului meu am pornit la drum. Nu a fost uşor, dar a meritat fiecare bătătură căpătată.
– Sunt mulţi?
– Cam tot atâţia ca-n oraşe. Dar ce spun eu… ai să-i vezi în curând. Ne apropiem de fermă. De aici luăm docarul. Gazdelor noastre nu prea le plac maşinăriile. Să nu te superi pe mine, dar mă văd nevoit să îţi dau ăştia.
Îmi întinse o pereche de ochelari întunecaţi, asemănători lentilelor de protecţie din MV.
– Pune-i şi te ajut eu să cobori.
Nu vedeam nimic, m-a luat de mână ca pe un copil şi mi-a descris drumul, pas cu pas.
Am urcat în docar ajutată de Giordano şi încă o persoană. Îmi părea cumplit de rău că nu pot vedea calul pe care-l auzeam tropăind şi sforăind. Nu văzusem niciodată un cal în realitate. În jocuri, făcusem o adevărată pasiune pentru aceste animale nobile ce luptau alături de mine.
– Să ştii că drumul nu e chiar lin… să te ţii bine.
Primul lucru pe care l-am remarcat a fost aerul. Complet diferit de cel din oraş. Când rece, când cald şi plin de arome necunoscute. Savuram fiecare adiere ca un copil curios.
Aveam impresia că spaţiile din jurul nostru sunt imense, zgomotele făcute de docar păreau să nu se lovească de nimic.
Vreau să văd!!!
Îmi urla mintea de curiozitate. Atâtea senzaţii noi şi eu zăceam legată la ochi pe bancheta unui docar. Am dat să ridic legătoarea de la ochi.
– Nu, nu! Ai răbdare! Îţi spun eu când – mă admonestă Giordano cu glas domol.
Abia când am ajuns într-o incintă pietruită mi-a scos ochelarii. Mi-au luat câteva clipe până am reuşit să desluşesc imaginile din jurul meu.
Părea o curte interioară a unei ferme, asemănătoare cu cele văzute prin jocuri. Mă aşteptam să apară tot felul de pictograme deasupra capetelor personajelor din curte. Năucită de claritatea decorului, am lăsat capul pe spate încercând să găsesc măcar un defect grafic. De obicei, în jocuri, cerul era cel mai prost realizat şi îl analizam din reflex la fiecare intrare într-un joc nou.
– LiaJoy, ăsta nu este un joc… nu-i cazul să-i analizezi rezoluţia ori calitatea grafică – mă muştrului bătrânul făcându-mi semn să cobor din docar.
Am înaintat privind curioasă în jur. La docar era înhămat un superb uriaş din rasa Shire. M-am repezit spre el, voiam să-l văd de aproape şi să-l ating. Nu-mi era frică deloc. Citisem în MV că-i o rasă de cai blânzi. Mi-am trecut degetele prin coama lui neargă, i-am mângâiat gâtul arcuit şi i-am lăudat pintenii blănoşi. Giordano mă privea cu încântare:
– Mi-am imaginat că o să-ţi placă.
– Uite şi tu, seamănă cu Maxwell, i-am amintit de frumosul animal de care mă ataşasem teribil într‑unul din jocurile testate de noi în vremurile bune ale fluxului.
– Hai că mai sunt multe de văzut şi nu avem prea mult timp.
Cu imensă părere de rău, m-am desprins de lângă elegantul Shire şi l-am urmat pe Giordano. Nici nu observasem frumuseţea clădirilor din jur. Acareturile rustice erau văruite într-un alb orbitor şi erau garnisite cu foarte mult lemn sculptat. Flori viu colorate se revărsau din jardinierele de la ferestre. Acoperişurile din draniţă se înălţau semeţe, susţinând parcă un cer neverosimil de albastru. Părea decorul perfect al unui joc virtual de elită.
Totul e real!!! Nu pot să cred!
Am atins lemnul, am mirosit florile, am zburlit zulufii aurii ai unei fetiţe îmbrăcate cu o rochiţică brodată cu fluturi… părea un vis. Acum totul căpăta sens. Începeam să-l înţeleg pe bătrân.
– LiaJoy, fă bine şi mişcă-ţi…
– Da, da, vin acum!
Am trecut printr-un hambar uriaş în care plutea o mireasmă dulce.
– E de la fân… pe păşune cresc foarte multe flori şi de asta miroase aşa frumos, mă lămuri Giordano.
A deschis uşa hambarului şi mi-a făcut loc să trec. Am înţepenit în prag.
– Măiculiţăăăă! Dacă asta-i libertatea, vreau şi eu o porţie cât tot restul vieţii mele.
Cuvintele sunt sărace… iarba, cerul, merii cu crengile aplecate sub greutatea fructelor. În depărtare câteva coline îşi arcuiau spinările sub cerul fără pic de nor. Decorul idilic era animat de tinerii şi vârsnicii care culegeau mere râzând şi cântând.
– Hai îndrăzneşte, ţi-am rezervat un loc în faţă. Suflică-ţi mânecuţele să văd de ce eşti în stare.
– Pot să culeg şi eu?
– Păi trebuie să-ţi câştigi dreptul de a mânca, nu? Aici nu merge cu tokenuri şi nici nu sunt valabile creditele. Ori pui osul la treabă, ori mori de foame.
Râdea cu poftă şi punea merele cu grijă într-un coş mare. M-am pus serios pe treabă şi în scurt timp am umplut coşul.
– Ei, acum meriţi să mănânci – mi-a spus Giordano şi mi-a umplut buzunarele hainei cenuşii.
Nici urmă de chimicale în gustul dulce-acrişor, doar plăcere. Am devorat instant două mere spre amuzamentul unui grup de puştani.
– Ia te uită, ronţăie mai iute decât culege! – a exclamat unul din ei şi a fluierat uimit.
– Mulţumită?
Cu gura plină, am scuturat afirmativ din cap.
– Putem merge mai departe?
– Daaaa!
A pornit cu pas uşor printre rândurile de meri şi ne-am continuat drumul spre colina brăzdată de rânduri lungi cu viţă de vie.
– Uaaaa, struguri! Unde-s coşurile? Hai că abia mi-am făcut încălzirea.
– Pe ăştia îi strângem săptămâna viitoare. Ar fi bine le facem o probă… să-mi spui dacă sunt copţi.
Am prins în mâini un chiorchine de culoarea chihlimbarului şi mi-am îngropat nasul între boabele parfumate. De pe colină se vedea întreaga vale cu toate culturile şi casele.
– Auzi, bătrâne… m-aş putea obişnui cu asta. Naiba să-l ia de flux! Nu are decât să crape în milioane de bucăţi.
– Aş vrea eu să fie atât de simplu – îmi răspunse cu tristeţe.
– Mă gândeam eu că este un clinci.
– De când am revenit în flux ţi-am tot lăsat indicii. Te-ai ascuns bine… Când am primit mesajul tău am crezut că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap.
– Aha, şi de asta m-ai pus să îndur cele 4 nivele din DaemonWard?
Ignorând total ironia din glasul meu, se disculpă cu simplitate:
– Eh, doar aşa mă puteam asigura că eşti tu.
– Ai noroc că nu-ţi pot purta pică…
Mă învălui într-o privire blândă şi continuă:
– Am mare nevoie de un îmblânzitor, dar unul pe care să mă pot baza. Furatul de oameni din flux nu‑i chiar floare la ureche şi au mai rămas foarte puţini din vechea gardă. Îţi cam pierdusem urma, mă gândeam eu că fragmentul ăla de cod te va scoate din vizuină.
– Aşa deci! Şi eu care credeam că te-a pălit neglijenţa! Şi cu Bloh ce-i?
– Aveam nevoie de un răspândac mai de Doamne ajută. Încă îl testez… nu-mi place că e prea voluntar. De multe ori acţionează de capul lui şi mai face boroboaţe. Trebuie ţinut din scurt.
– Am priceput! Ai nevoie de un om… La ce mi-ai mai arătat toate astea dacă ştiai că trebuie să mă întorc în oraş…
– Ştiu! Sunt un ticălos că te-am ademenit aici. Dar voiam să iei o decizie în cunoştinţă de cauză. Să ştii pentru ce vei lupta. Dacă aş putea găsi o cale să te poţi conecta de aici, crede-mă că aş face tot posibilul. O soluţie ar fi să punem stăpânire pe terminalul de la ferma pe care o folosim drept faţadă…
– Nu are rost să le rişti vieţile. Măcar acum ştiu că mai presus de flux există o lume pentru care merită să-mi pun pielea în băţ. Poţi conta pe mine! Am totuşi o întrebare… Ce treabă are Chircea cu toată istoria asta?
– Mai bine îţi povesteşte chiar el. E timpul să mergem. Se adună oamenii la masă şi ar fi frumos să-i salutăm.
***
Când am trecut pragul sufrageriei, m-a întâmpinat zgâtia cea blondă îmbrăcată cu rochia brodată. Fără să scoată o vorbă, mi-a înmânat ceremonios un buchet cu flori de câmp şi a făcut o reverenţă stângace.
– Mulţumesc, fluturaş! – am bâiguit uimită şi la rândul meu am făcut o plecăciune încercând să-mi ascund umezeala ochilor.
S-a foit de câteva ori foşnindu-şi poalele şi mi-a răspuns cu un glas cristalin:
– Nu sunt fluturaş, sunt Ioana!
– Mă bucur să te cunosc, fluturaş… Ioana – i-am făcut cu ochiul şi am continuat: eu sunt L.J., adică LiaJoy.
Cu o figură foarte seriosă m-a luat de mână şi m-a condus la locul ce-mi fusese desemnat după care a bătut viguros din picior cerând linişte. Cu un glas surprizător de puternic, m-a prezentat tuturor.
La cele 3 mese lungi erau mai bine de 50 de oameni care m-au salutat cu voioşie. Le-am răspuns cu timiditate şi m-am aşezat încercând să scap de privirile lor curioase.
Sala era lucrată simplu. Pereţii vopsiţi în alb erau înveseliţi cu mici desene naive cu scene din natură. Tavanul din scânduri semişlefuite, era susţinut de bârne groase prelucrate rudimentar. Am încercat să mă lămuresc cum era făcut sistemul de iluminare. Mici globuri strălucitoare erau atârnate cu lanţuri de grinzi. Nici urmă de fir de alimentare.
Oamenii din jurul meu s-au prezentat şi m-au salutat cu strângeri sincere de mână. Eram încadrată de fluturaşul Ioana şi mama ei Veronica. Spre uimirea mea, locul din faţă era ocupat chiar de Chircea, martorul dispărut. Nu părea să fie ţinut cu forţa şi nici sub observaţie. Se bucura alături de ceilalţi meseni de atmosfera veselă şi bucatele gustoase.
Veronica se aplecă spre mine şi îmi spuse pe un ton matern:
– Drăguţo, să nu te superi că îţi spun… nu arăţi prea grozav. Ar trebui să mai pui ceva cărniţă pe tine şi hainele astea… zău, parcă vii de la înmormântare.
I-am privit bluza înflorată şi obrajii îmbujoraţi şi am ridicat din umeri:
– Cam asta-i moda în oraş…
– Uşurel, Veronico! Are să fie timp şi pentru îngrăşat, şi pentru îmbrăcat… Lia, eu lipsesc vreun ceas. Ştiu că nu-i politicos, dar am ceva urgent de rezolvat – interveni Giordano aplecându-şi capul între noi.
– Of, tataie… iar sari peste cină! Nu-i sănătos ce faci, mai ales la vârsta dumitale – îl certă femeia, revărsându-şi zgomotos năduful.
În loc de răspuns, Giordano îi cuprinse umerii, îi sărută părinteşte tâmpla şi se îndepărtă salutând discret mesenii.
– Lia, mamă, ce mai stai? Îndrăzneşte! – mă îndemnă Veronica arătând spre platourile cioplite în lemn, doldora de mâncăruri simple ce s-au dovedit foarte gustoase.
Peste masă, Chircea îşi manifesta bucuria cu voce tare lăudând voios bucătăresele. Mi-l imaginasem bicisnic şi fricos, poate din cauza numelui, dar era un munte de om cu o claie de păr roşcat ce încadra un chip blajin decorat cu o mustaţă monumentală. Spre finalul ospăţului l-am abordat cu băgare de seamă.
– Domnule Chircea, sunteţi de mult aici?
– Lia dragă, ce-i cu formalităţile astea? Poţi să-mi spui Radu. Am venit acum două săptămâni şi nu cred că voi mai pleca vreodată. De îndată ce am ajuns, mi-am dat seama că nu-i tocmai o vacanţă… ce mai contează. Acum chiar mă bucur că nu trebuie să mă mai întorc în porcăria aia de oraş. Aş fi trăit cu spaima în sân până mi-ar fi făcut careva capătul.
Simţind supărarea din vorbele lui, micuţa Ioana se desprinse de lângă mine şi, trecând de-a buşilea pe sub masă, i se cuibări în braţe.
– Noroc cu gândăcelul ăsta că-mi mai domoleşte furia – continuă Chircea mângâind creştetul copilei.
– Dar cine ar fi vrut să te termine? – l-am stârnit eu sperând să scot de la el cât mai multe informaţii.
– Ehei, îi o poveste lungă şi nu foarte roz. Când lucrezi cu datele oamenilor dai peste tot felul de ciudăţenii, cum am dat eu. Toţi sunt corupţi… bancherii se bat cu cărămida în piept că protejează averile şi când colo scarmănă pe toţi până la ultimul bănuţ. De ASV nici nu mai zic… halal apărători de identităţi… chiar ei le vând pe bandă rulantă, de parcă ar fi în piaţă. Iar avocaţii îi apără şi pe unii şi pe alţii storcându-i bine de parale. Lucrează toţi în cârdăşie!
Îşi continuă povestea coborând glasul şi acoperind urechile fetiţei ori de câte ori slobozea câte un cuvânt de ocară. Nici Grigorcea, şeful ASV-ului, cel pe care îmblânzitorii îl numeau PapaBear, nu a scăpat vârtejului de sudalme. În viziunea lui Chircea, PapaBear era un soi de cap al răutăţilor ce trecerea fără milă peste ordinele Protectoratului şi călca în picioare vieţile a milioane de oameni.
În jurul nostru s-au adunat mai mulţi oameni ce au început să depene la rândul lor amintiri dureroase despre traiul în flux şi exploatarea la care au fost supuşi.
Imaginea se contura în mintea mea din ce în ce mai clar. Un sentiment pe care-l ignorasem ani de-a rândul acum urla în mine din toate puterile.
Giordano are dreptate! Trebuie să facem ceva!
Am ascultat în continuare istorie după istorie încercând să nu mă aprind prea tare. Toate aceste informaţii trebuiau asimilate cu o minte limpede şi foarte multă răbdare.
Aici e nevoie de viziune, strategie şi precizie în execuţie!
Mi-au venit în minte miile de ore petrecute în jocurile de strategie în care formam echipe şi ne sincronizam fiecare mişcare pentru a învinge un duşman mai îndrăcit. Un singur om nu ar putea face faţă monstrului cu mii de capete, însă o echipă sincronizată perfect sub bagheta unui singur om ar putea să-i vină de hac.
Când am simţit mâna lui Giordano pe umăr, eram încă prinsă în iureşul de informaţii care veneau din toate părțile.
– Ştiu că ţi-ai făcut mulţi prieteni, dar trebuie să pornim la drum.
Am primit o îmbrăţişare plină de drăgălăşenie de la mica minune blondă şi i-am salutat pe toţi cei prezenţi întărind dorinţa unei revederi grabnice, după care l-am urmat pe bătrân.
– Ei? Care-i verdictul final? – mă întrebă după ce am ajuns în curtea pietruită.
– Când începem?
– Eşti sigură că asta vrei? Nu-i lucru de şagă… Ţine minte că nu-i un joc!
– Viaţa pe care am dus-o până acum a fost un joc căruia tocmai i-am pus punct. Abia de acum încep să trăiesc cu adevărat. Deci, să nu mai pierdem vremea de pomană. Care-i locul meu în echipă? Eu pe cine hăcui? – l-am luat la rost folosind întrebările atât de familiare nouă.
– Dacă eşti atât de hotărâtă, uite ce am pregătit pentru tine. Identitatea ta a dispărut complet din flux. Apartamentul ţi-a fost deja golit şi toate lucrurile tale sunt în zona industrială, într-o locaţie controlată de noi.
– Ticălos bătrân, ştiai că voi intra în horă… Asta ai moşit cât ai lipsit de la cină…
– Oricum aveam de gând să te fur… Să continuăm, îţi vei duce traiul printre muncitorii unei fabrici de echipamente de comunicaţii. Pentru ei eşti un tehnician de flux ca oricare altul. Ţi-am transferat chiar eu biroul virtual în clusterul nostru. Clădirea din care vei opera este controlată de echipa noastră şi vei fi păzită non stop.
– De ce? Ţi-i frică să nu fug? – i-am spus arborând un zâmbet care avu darul să-l scoată din pasa de seriozitate.
– LiaJoy… ţi-i capul numai la prostii… spuse Giordano dând din cap.
– Erai prea serios, zău aşa!
– În seara asta nu te atingi de aparatura din noul apartament. Mâine dimineaţă voi veni să te echipez cu toate cele necesare.
– Să înţeleg că tu eşti BigBoss?
– Nu-s nici un fel de boss, doar încerc să vă sincronizez acţiunile pentru maximizarea efectului.
Pe măsură ce-mi explica următorii paşi mă ajută să urc în docar şi îmi puse ochelarii opaci. Deşi era întuneric beznă am acceptat cu smerenie manevra de siguranţă. Era mai bine să nu ştiu nimic despre această locaţie sau oricare altă locaţie în care se aflau aceşti oameni minunaţi. Aşa îi ştiam în siguranţă.
***
Micul apartament din zona industrială nu diferea prea mult de cel vechi şi avea să-mi fie de asemenea atât locuinţă cât şi loc de muncă. Deja nu-mi mai păsa că era mic şi cenuşiu. Acum vedeam lucrurile complet diferit.
Deşi am dormit foarte puţin şi destul de prost, când a sosit Giordano aveam mintea mai limpede ca niciodată. Am accesat împreună consola şi, ajunşi în biroul virtual, am început modificările.
Giordano insera în matricea biroului echipament după echipament şi le trimitea la printerul virtual.
Mi-a ajustat o platoşă menită să-mi protejeze codul transcris. Am testat o bentiţă cam copilărească pentru gustul meu, dar cu minunate posibilităţi de comunicare criptată. Am primit în dotare tot soiul de arme, talismane, chei pentru backdoor-uri, fiole ticsite cu troieni şi alte dispozitive desprinse parcă din jocurile de odinioară.
Cireaşa de pe tort a fost un cristal de teleportare asemănător celui cu care ajunsese în grădina secretă. Îi adaptase funcţiile pentru accesarea rapidă a diverselor portaluri pe care le‑a plantat de‑a lungul timpului în punctele cheie ale magistralei.
Cu o răbdare de fier mi-a explicat modul de funcţionare al fiecărui gismo şi m-a antrenat până am mânuit cu precizie şi ultimul cyberşperaclu. M-a dădăcit cumplit verificând fiecare piesă a noului meu outfit şi cu o strângere de inimă mi-a înmânat dosarul primei misiuni. L-am devorat instant, mi-a ascultat propunerile, m-a chinuit cu tot felul de scenarii pesimiste, am discutat în amănunt strategia de luptă şi într-un final a decis că sunt pregătită de atac.
Mi-a urat succes şi i-am răspuns cu o fluturare de mână. Apoi, cu gustul dulce-acrişor al merelor pe buze şi purtând chipul unei micuţe zgâtii blonde în suflet, ca pe un talisman preţios, m‑am aruncat în vârtejul de date.
În acea zi, din simplu îmblânzitor de flux, am devenit SLAYER.
