Dedicăm aceste rânduri lui Gabi, un prieten minunat care ne-a ajutat să pătrundem tainele multor jocuri.
„Dedicăm” pentru că această nuvelă este scrisă în colaborare cu nepoata mea cea năstruşnică.

Transcris în cod, prin flux de date rătăceşte,
Mii de troieni şi backdoor-uri tocmeşte…
Cu-n singur gând – urma să îşi piardă,
C-o simplă grijă – mintea să nu-şi ardă.

Am închis videofonul şi am privit pe fereastră. Furnicarul de oameni şi vehicule împresura clădirea ce se ridica pe mai bine de 50 de etaje.

Nici urmă de vegetaţie. Într-o conglomerat de clădiri şi străzi gri, singurele oaze verzi se găseau în micul parc din centrul oraşului.

Benzile transportoare cărau trupuri deformate, obeze, îmbrăcate în uniforme anoste. Boală a unui secol îndepărtat, obezitatea a devenit o normalitate printre locuitorii Cyberville-ului. Munca în Mediul Virtual îşi pusese puternic amprenta pe moştenirea genetică a populaţiei urbane.

Şuvoaie de vehicule aeriene şi terestre sufocau puţinul spaţiu dintre monştrii de sticlă şi oţel. Am urât cu îndârjire locaţia asta, din păcate era singura care mi oferea o conexiune cât de cât acceptabilă pentru activităţile mele zilnice. Când am văzut prima data apartamentul am crezut că în trei zile mă voi îmbolnăvi de claustrofobie. O cameră trei pe trei ce servea la toate şi o baie minusculă în care abia încăpeam. Măcar era un apartament ieftin şi cât de cât funcţional, dacă în cei 20 de metri pătraţi se putea numi apartament.

Intrigată de apelul care tocmai se încheiase am început să-mi gândesc o strategie.
De unde naiba să încep?

Varujan, avocatul, mă sunase disperat că şi-a pierdut un martor. Smulgându-şi puţinul păr ce-i mai împodobea creştetul, mi-a povestit cum l-a aşteptat mult şi bine la Tribunalul Virtual. Se temea pentru viaţa amărâtului ce trebuia să depună mărturie într-un proces de delapidare de identităţi.

Era un business murdar, cu urmări din cele mai tragice. Numai în ultimul an au rămas fără identitate câteva mii de oameni. Cei loviţi de năpasta cibernetică erau marginalizaţi şi aruncaţi în lagăre întunecate. În viziunea autorităţilor, dacă nu erai în stare să îţi dovedeşti identitatea în mediul virtual însemna că nu exişti.

Şnapanii fluxurilor de date îi jupuiau pe oameni nu doar de averi şi privilegii, ci şi de nume şi chiar amintiri. Erau pângărite până şi imaginile stocate pe reţelele de socializare. Dacă nu erai suficient de isteţ să-ţi protejezi datele personale, erai o ţintă mai mult decât uşoară pentru cei dornici de îmbogăţire. Puţini erau cei care mai reuşeau să-şi recapete identitatea.

Deşi main-frame-ul era sub stricta jurisdicţie a Autorităţii de Supraveghere a Virtualizării, corupţia era în floare. Când am intrat eu în business, panoul „delapidaţilor” declaraţi număra vreo 3 milioane de postări şi de atunci au trecut ani buni.

Mizerabilă treabă!
Avocatul mi-a trimis ultimul IP de unde l-a contactat Chircea, martorul lui. Măcar aveam un punct de plecare.

Mi-am verificat casca MV, am descărcat ultimul update pentru protecţie şi după ce am aruncat o ultimă privire consolei de conectare, am plonjat în spaţiul virtual. Am poposit întâi în biroul virtual pentru a mă echipa. Plictisită de peisajul fixat pe office screen cu o zi în urmă, am atins uşor fereastra şi am selectat altul din lista derulantă.

Azi mergem la… mare!

Am admirat pentru o clipă valurile unduitoare şi zborul pescăruşilor.

Ei, e cu totul altă treabă… decât burţoşii de pe banda rulantă, parcă arată mai bine.

Am îmbrăcat salopeta antiscript şi i-am cuplat flash-ul cu ultimul update. De-a lungul timpului mi am construit o grămadă de unelte pe care le purtam de obicei la cingătoarea ramforsată cu ligaturi criptate dinamic.

Am căutat în sertarul biroului câteva token-uri obişnuite şi am pescuit din suport o mână de taguri numai bune pentru vizitare. Le-am îndesat pe toate într un buzunar al salopetei. Din compartimentul secret al biroului am luat un şperaclu criptografic, foarte util la nevoie.

Am încercat pulverizatorul antiworm-ului şi mi-am trecut degetele peste tăişul unui cut-through. Ei, nu era foarte legal, dar s-a dovedit de mare ajutor în faţa unor firewall-uri mai îndrăcite. Am ales din cuier o eşarfă tixită cu proxy-uri şi mi-am înfăşurat-o în jurul gâtului.

Ia să vedem noi cât îi de aglomerat azi!

Am atins suprafaţa sidefată a holoproiectorului şi am maximizat fluxometrul ce lâncezea în fundal. Deasupra biroului au început să apară tot soiul de grafice şi contoare.

Cam încărcat…

Am adus mai în faţă indicatorul de threat-uri şi am urmărit lista de crocobauri care hălăduiau prin stream. Un nume mai puţin cunoscut mi-a atras atenţia. Am lansat un pinch, am pescuit o mostră, am disecat-o şi am recunoscut stilul dezlânat al autorului.

Hopa, Georgică a ieşit la pescuit!

Privind încâlcitura de comenzi mi-a încolţit în minte o idee. Cu o ciocănitură uşoară pe o pictogramă străvezie am făcut să apară vid-com-ul. Am apelat indicativul din memoria drăcoveniei şi deasupra biroului a apărut o claie roşcată.

– Jorj, mon cher, ai ieşit la agăţat?
– Oooo, sal’tare, coniţă! Bag seama că ţi-i dor de-o tăvăleală prin flux.
– Bleah, e prea soios azi, am răspuns făcând o grimasă îngreţoşată.
– Dar de unde ai ştiut că-s pe felie?
– Mon cher, leagă-ţi şi tu un sweeper de coadă să-ţi mai acoperi din urme. Ai umplut fluxul de glow-worms.
– No, no, iubire, ăia-s aşa… pe post de momeală. Acum aştept să văd ce muşcă.
– Ticălos mai eşti! Măcar să-ţi criptezi bine sursa, să nu te miroase copoii lui PapaBear.
– He, he, he, văd că şi ţie ţi-i drag ca spamu-n mail. Fii pe pace, le-am pus în cale câte-un cârnat de proxy-uri. Au ce ogări prin LaLaLand.

Am izbucnit în râs amândoi amintindu-ne câţi „ogari” am trimis pe acele meleaguri de-a lungul timpului.

– Doamne, măi Jorjule, zdravăn la cap nu eşti!
– Nici nu-mi doresc! – răspunse cu mândrie trecându-şi mănuşa strălucitoare prin pletele de un roşu-sângeriu.

Îl văzusem în realitate o singură dată. Pirpiriu şi cu un ten alb, bolnăvicios era îmbrăcat cu un tricou lălâu şi cu nişte blugi ca vai de ei. Abia putea lega două vorbe şi îşi ferea constant privirea. În schimb, în MV avea un avatar de toată frumuseţea. Plin de culoare şi cu tot felul de briz-brizuri care mai de care mai colorate. Aveam încredere în el tot atât cât aveam şi în olăcarii lui PapaBear, dar legătura dintre noi şi-a dovedit utilitatea în mai multe ocazii.
– Vreo achiţie nouă? – l-am întrebat cercetând cu atenţie silueta multicoloră în căutarea unui trincket necunoscut.
– Păi cum altfel? Vezi că a scos DiDo un gel nou. Nu se mai lipeşte nici un cookie de tine. Vrei o mostră?
– Mai întrebi?

Mi-a făcut transferul, am decriptat rapid, am scanat şi am deschis mostra direct în cod. La o analiză mai atentă am recunoscut stilul.
– DiDo, ŞmiDo… umblă cu vrăjeli. Asta-i opera lui Bloh. Caută-l şi ai să găseşti la el codul sursă. Pun pariul că ţi-l dă fără niciun şfanţ. E de-ai noştri, un băiat de zahăr. Sper că nu i-ai scăpat idiotului de DăDă mălaiul – am întrebat eu, stâlcind voit numele confratelui nostru.
– Ei, nici chiar aşa. L-am dus cu preşul de mi-a trimis câteva mostre. Bine că mi-ai spus. Trebuie să recunosc, ce-i al tău e pus deoparte. Ai talent la bunghit copiştii.
– Lasă că nu-i mare lucru. Tre’ să ştii cum să te menţii în formă. Nu ţi-ar strica un pic de exerciţiu, poate înveţi cum să te fereşti de ei pe viitor. Ia spune, ai nevoie de Pixie în următoarele ore?

Jorj era posesorul unei minunăţii de sniffer. Creat după un concept elegant, Pixie era în stare să amuşine codurile străine şi să le evidenţieze dintre cele native. Singurul motiv pentru care nu m am ostenit să-l replic a fost îngrijirea lui zilnică. Veşnic cu nasul prin comenzi maliţioase, era predispus la infectare şi numai grija asta nu-mi mai trebuia pe cap. Îmi convenea să-l împrumut din când în când.
– Pixie? Şade botos în cuşcă. E supărat că nu am timp de el. Chiar s-ar bucura dacă l-ai scoate în decor.
– Ia fă tu bine şi trimite-l la mine. Am o misiune delicată şi tare mi-ar prinde bine năsucul lui talentat.
– Tiii, ce bucurie pe capul lui… I-auzi Pixie, te scoate mătuşa L.J. la plimbare.
Din spatele lui Jorj se auzeau lătrături vesele. Claia roşie dispăru pentru o clipă şi în imagine apăru un trup acoperit cu laţe albe. Creatorul lui îl înzestrase cu o interfaţă absolut haioasă.
– Bun băiat, Pixie! – l-am lăudat pe un ton exagerat.

Bucuros nevoie mare, intră singur în capsula de arhivare. În clipa următoare se zbenguia vesel prin biroul meu făcând tot felul de năzbâtii şi mirosind toate ungherele.
– Pa pa, Pixie! Să fii cuminte şi să asculţi de L.J., bine?
– Ham! – îi răspunse ghemotocul de blană şi îşi continuă zbenguiala.
– Aşa deci! Pleci la… vânătoare? – mă întrebă Jorj pe un ton curios.
– Mda, aşa un pic, dacă tot e vreme bună – am evitat cu grijă să-i dau detalii.
– Ei, atunci te las. Să ai grijă de Pixie… şi de tine!

Ne-am transmis urările de rigoare asigurându-ne de sprijin reciproc la vreme de restrişte.

Precaută din fire, am potolit hârjoana blănosului şi am luat la cercetat zgarda cea nouă.

Eheeee! Păi, Jorjele mamă… tu cu de-astea-mi umbli? Află tu că mai tre’ să treacă mulţi terrabyţi pe magistrală până ai să cloceşti tu un tracker de Doamne ajută.

Am desprins cu grijă medalionul în formă de biscuite canin şi l-am înlocuit cu un mic diamant. Acum puteam să controlez căţelul, dar şi să captez streamul video din zona pe care o cerceta. Am făcut uplink-ul şi imaginile au apărut pe ecranul brăţării late de pe antebraţul meu stâng.
– Pixişor, mamă, acum suntem pregătiţi – l-am anunţat ceremonios în timp ce-i mângâiam blăniţa.

Mi-am făcut un ultim inventar al gadget-urilor, mi-am acoperit ochii cu lentilele de protecţie, am activat cele două sweepere şi mi-am ecranat cu maximă seriozitate sursa.
În mod normal nu eram aşa scrupuloasă. Practic, munca pe care o făceam era perfect legală, chiar dacă uneori metodele utilizate nu erau tocmai ortodoxe. În acest moment prea puţin îmi păsa de PapaBear şi copoii lui ASV-işti. Dar cum delapidarea de identitate era controlată de mahări cu buzunare doldora, iar magistrala era plină de trepăduşi flămânzi dornici să-şi închirieze creierele pe trei fire de mălai, era mai bine să fiu cu băgare de seamă.

– Doamne ajută! – am murmurat aruncându-mă-n stream.

Fără să opresc, am baypassat câteva gateway-uri aruncându-le taguri de vizitare, am buclat un firewall de doi bani şi am ajuns la adresa dată de Varujan.

Cu aşa protecţii… nici nu-i de mirare că omul s-a făcut nevăzut.

Pixie deja îşi făcea datoria, amuşinase un rest de cod şi acum îl scotea din podea zgâriind vesel cu gheruţele şi fluturându-şi coada.
– Bravo, Pixie! Bun băiat! Cine-i isteţ?
– Ham! – îmi răspunse voios.
– Da, Pixie! Ai dreptate!
Am deschis o capsulă debug, am înghesuit în ea zdreanţa găsită pe podea şi am aruncat-o în analizor.

Cin’ să fii tu, străine?

Pixie s-a aşezat pe podea şi, mârâind furios, îşi luă la scărpinat blana. Într-un final prinse micul script ce-l necăjea şi îl strivi fără milă între dinţi. Strănută viguros pentru a scăpa de resturile usturătoare ale comenzilor îmbricate şi mulţumit de ispravă se ridică tacticos.

Analizorul mă avertiză că a găsit ceva lizibil. Într-un microcomment am desluşit o ideogramă familiară.

Giordano? Nu pot să cred… Ai apărut după atâţia ani? Oare ai trecut de partea ticăloşilor? Dacă tu eşti în spatele dispariţiei nu prea cred că mai am şanse să-i dau de urmă amărăşteanului. L.J…. e grav! E chiar foarte grav.

Ceva îmi spunea că vechiul meu prieten nu ar fi făcut aşa ceva. Am continuat cercetarea şi am dat peste un fragment de adresă MAC. Din păcate lipsea ultimul byte.

O căutare globală din această locaţie ar fi durat prea mult. Trebuia să intru pe un portal rapid de căutare. Mi-am consultat cybernavul şi, din cele 18 portaluri, am ales pe cel mai apropiat.

Drumul până acolo a fost plin de vârtejuri de routare şi coborâri periculoase prin pasaje broadband. Ajunsă la destinaţie, mi-am scuturat părul de cele câteva comenzi maliţioase agăţate pe traseu şi am decis că avatarul meu are nevoie de o mică modificare. Am scotocit prin buzunarele salopetei până am găsit un mic zipper elastic cu ajutorul căruia mi-am adunat pletele colilii într-un moţ.

Pe treptele portalului era plin de popor. Am ales un slot eliberat de o fetişcană blondă şi am început să inserez datele. Filtram cu îndârjire rezultatele căutării când am auzit lătrăturile vesele ale lui Pixie.
– Ce-ai găsit, băiete?

Pixie făcea tumbe caraghioase şi se gudura fericit pe lângă un moşneguţ ce stătea sprijinit de un applet dezafectat. Am încapsulat rezultatele şi le-am extras într-o pastilă flash după care m-am apropiat cu precauţie de applet. Bătrânelul îl încuraja şi-l lăuda pe căţel, strigându-l pe nume.

Jorj? S-o fi deghizat aşa de bine? No, no! Lui îi plac chestiile strălucitoare. Aici e vorba de măiestrie.

De sub sprâncenele stufoase mă priveau doi ochi pătrunzători. Am rămas locului încercând să desluşesc ceva familiar în silueta gârbovită.
– Mă scuzaţi, de unde îl cunoaşteţi pe Pixie? – am întrebat în speranţa că voi recunoaşte vocea misteriosului prieten al căţelului.
– Aloha, LiaJoy – mă salută vesel moşneguţul ducând două degete la cozorocul şepcii unsuroase.
Dintre toţi îmblânzitorii de flux doar doi ştiau semnificaţia ascunsă a nickname-ului meu. Giordano, care era prea bătrân pentru gismo-uri ca Pixie, şi Bloh, haiducul. Îmi aminteam vag câteva semnături din versiunile anterioare ale lui Pixie…

– Bloh? Ce naiba-i cu avatarul ăsta slinos? – l-am întrebat cu voce reţinută.
– Pliscul mic! Lucrez sub acoperire…

Meşteri ceva sub zdrenţele ce-i ţineau loc de haină şi am simţit în jur sfera criptată cu care a protejat discuţia.
– Ştiu pe cine cauţi! Martorul lui Varujan, aşa-i? – mă anunţă cu o licărire ghiduşă în ochi.
– Nu ştiu despre cine vorbeşti! Eu am venit să caut o… mătuşă – am declarat încercând să păstrez o figură neutră.

Mă privi indignat şi continuă dându-şi ochii peste cap:
– Oi fi eu mai „palid”, dar nu înseamnă că mă poţi lua de prost. Află că nu suntem singurii care-l caută.

Justiţiar până în măduva oaselor, Bloh a refuzat de-a lungul timpului multe oferte de la diverse instituţii şi corporaţii. Îi plăcea libertatea. Se credea un soi de Robin Hood al magistralei. E drept că făcuse destule fapte bune jupuind nişte conturi ilicite şi direcţionând fondurile către sărmani. Mândru de isprăvile lui haiduceşti, umplea apoi canalele de ştiri cu declaraţiile de mulţumire ale unor bunicuţe gârbovite, uluite de consistenţa donaţiilor primite. Cu toate astea nu eram decisă dacă să-l cooptez în cercul meu de încredere. Crescuse singur într-o lume dură şi devenise prea alunecos. Avea tot timpul o agendă numai de el ştiută.
– Iaca m-ai făcut curioasă. Ia spune – am încercat eu o prosteală de doi bani.

Privi în jur cu fereală şi scoase din zdrenţe un analizor identic cu al meu. Împinse înăuntru o capsulă şi, mascând ecranul cu cotul, îmi arătă microcommentul pe care-l ştiam deja.
– Giordano s-a întors la vechea lui îndeletnicire – îmi spuse complice ciocănind uşor analizorul cu degetul încovoiat.
– Ei, vax! După tunul din ’68 s-a retras bine-merci în Comore. Nici că şi-a mai arătat mutra de atunci. O fi vreun zombi care-i foloseşte sursele.
– S-o crezi tu. Ăsta e un cod nou-nouţ! Uită-te la comenzile comentate. Au fost introduse la mulţi ani după ’68.

Fir-ar să fie! S-a prins nemernicul!

– Crezi că s-a dat cu samsarii? – mă întrebă Bloh îngrijorat.
– Exclus! Ăsta-i mai „habotnic” ca tine! – am declarat cu siguranţă.

M-a privit mândru foindu-se în costumaţia ponosită. Titulatura de „habotnic” era acordată numai îmblânzitorilor fanatici care nu-şi trădau niciodată cauza.
– Înseamnă că zboară solo! Dar cu ce scop? Ce pune la cale?

Interesul lui mi se păru cam bizar.
– Ce te doare pe tine cum zboară Giordano. Îţi încurcă ploile sau ce? – l-am luat la rost iritată de tonul tendenţios.
– Nu, nu! Nu mă înţelege greşit. Eu vreau să mă alătur lui. Au dispărut prea mulţi oameni. Cred că a intrat într-o schemă foarte mare care are legătură cu dispariţiile şi vreau să-l ajut!
– Să-l ajuţi? Din câte-l ştiu e un lup singuratic.
– De ceva vreme umblă vorba că un justiţiar bazat a înfiinţat o „cooperativă” care-i ajută pe „delapidaţi”. Eu cred că-i el. Înţelegi?
– Nu ştiu ce să zic… Am impresia că latri la copacul greşit. Giordano era cam „obosit” când s a retras. Cretinii lui PapaBear îi prăjiseră cam mulţi neuroni.
– Dobitocii! Când mă gândesc că ăştia doi au copilărit împreună…

De unde naiba ştii tu că Giordano şi PapaBear au crescut împreună?

Pentru un „mucea” ştia cam multe. Am decis că-i mai bine să-l las în plata Domnului şi să-mi văd de drum. Nu-i ştiam intenţiile reale şi nu puteam risca viaţa martorului. Chiar şi folosirea acelui terminal devenise periculoasă. Talentul de mare scormonitor de cache-uri al haiducului putea să-mi facă probleme.

Dacă într-adevăr Giordano revenise în afaceri şi era implicat în dispariţia martorului, ar fi fost mai indicat să discut direct cu el, fără tinichele atârnate de coadă.
– Bloh, uite care-i treaba! Ştii bine că sunt un simpatizant al cauzei tale, dar, din păcate, nu te pot ajuta acum. Sunt în mijlocul unui proiect important şi trebuie să-l finalizez la termen. Sper că nu te superi dacă discutăm peste vreo câteva zile când mă eliberez, bine? Promit să te ajut cum pot! – l-am învăluit eu dibaci sperând să scap basma curată.
– Nu-i nici o grabă, declară el bucuros că a câştigat o promisiune.

Ori chiar a înghiţit găluşca, ori e mai abil decât îl ştiu!
– Am decolat, ţinem legătura!
– Ok, paaa! – falsă Bloh bâjbâind printre zdrenţe după butonul de coborâre a câmpului de protecţie.

Am raşchetat întreaga sesiune de căutare din terminal şi am pornit cu viteză maximă spre birou fără să privesc în urmă.

***

Ajunsă la birou am trecut prin camera de decontaminare şi am curăţat salopeta de orice urmă a discuţiei cu Bloh. L-am luat la puricat pe Pixie. Sărmanul credea că mă joc cu el. Stătea fericit cu lăbuţele în sus şi limba atârnând într-o parte. Tocmai asta era şi ideea.

În timp ce-l periam şi-l smocoteam, îndepărtam orice urmă de activitate din ultimele ore. Nu voiam să ajungă la Jorj nicio frântură de informaţie referitoare la Giordano. Dacă în Bloh mai aveam o brumă de încredere, cu Jorj era o relaţie gen… te faci frate cu dracu’ până treci puntea.

L-am terminat de scărmănat pe Pixie, i-am înlocuit trinketul de la zgardă, l-am făcut pachet şi i l-am trimis stăpânului cu mulţumirile de rigoare. Eram sigură că Jorj avea să-l treacă prin ciur şi prin dârmor, doar, doar o găsi ceva bun de exploatat.

Eliberată de povară, am scos analizorul şi am luat la disecat codul găsit de Pixie. Din păcate frântura de informaţie era insuficientă pentru a-mi forma o idee clară.

Mda, a venit momentul să scot de la naftalină contul pe care-l folosisem în trecut exclusiv pentru discuţiile cu vechiul meu prieten.

Mi-am stors creierii şi am conceput o strofă suficient de banală folosind cheile noastre de comunicare.
„În zbor de cocor plec departe,
De ploaie şi nor să n-am parte,
Vântul prieten s-adie
Din zori şi pân’ la chindie.”

Am ales una din adresele lui dinamice, am încapsulat voit neglijent mesajul şi i-am dat drumul. Nu puteam decât s-aştept. Mi-am pierdut vremea încercând în navigator vreo cinşpe combinaţii de adrese MAC folosind fragmentul găsit. Plictisită şi enervată de rezultate am aruncat navigatorul într un sertar. Mi-am făcut de lucru cu analizorul. I-am scos capsula şi am dosit-o într-un compartiment bine carantinat al biroului. L-am decontaminat bine şi l-am pus la locul lui în cutie.

După vreo două ceasuri de plictis groaznic m-am ridicat hotărâtă să plec. Taman atunci a sosit răspunsul.
Bună treabă! N-am ce zice!

Răspunsul respecta întru-totul codul nostru secret şi purta o apostrofare clară. Trebuia să fiu mai mult decât atentă.
„De la chindie şi până în zor’
Un prieten te-aşteaptă cu dor
Să vii pe-o aripă lină
Colea în vechea grădină.”

Am citit de câteva ori şi am simţit cum mi se ridică părul la ceafă. Îşi pusese în gând să mă treacă prin toate furcile caudine.
Of, of, pui de năpârcă, aşa îţi mai place să mă chinui! Mi-ai dat o grămadă de treabă!

Grădina nu era altceva decât un nivel secret al unui bătrân MMORPG dosit de mai bine de zece ani pe un cloud uitat de lume. Doar jucătorii înrăiţi şi îmblânzitorii versaţi mai intrau din timp în timp pentru a şi menţine conturile active. În tinereţe l-am folosit des ca loc de întâlnire.

Am accesat unul din conturi şi mi-am creat un avatar masculin nou-nouţ. Am descărcat outfit-ul în dresser-ul biroului. Pe măsură ce printerul virtual îşi făcea treaba replicând costumaţia, am revăzut hărţile şi le am descărcat în game-nav.

Am pregătit o baterie serioasă de sweepere şi ecranaje pentru sursă şi le-am lansat înainte de a mă deghiza. Analizam atent posibilitatea folosirii unui cheat pentru a câştiga timp când beep-ul printerului mă avertiză că e gata costumul.

Mai bine nu folosim niciun cheat! Dacă tot face parte din test, măcar să fie omul convins că am ajuns la el prin forţe proprii.
M-am echipat cu pomposul costum, m-am dat cu toate smacurile „antigândaci” pe care le aveam în dotare şi folosind un tunel securizat până la cloud am plonjat direct în piaţa mare a unui oraş medieval…

(va urma)