La ora şase după timpul staţiei cantina forfotea de lume. Adunaţi în bisericuţe, îşi sorbeau tacticoşi cafelele, rodeau biscuiţii tari şi bârfeau tot ce se întâmplase cu o zi în urmă. Cernat îşi luă o cafea, privi cu îndoială castronul cu biscuiţi şi a dat să se aşeze la o masă din apropierea uşii.

– Hei, dom’ reporter, poftiţi la masa noastră, îi strigă geologul cel gureş înainte de a pune ceaşca pe masă.

– Ei, n-aş vrea să deranjez, încercă el o eschivă.

În cursul discuţiilor din ziua precedentă s-a simţit acaparat de grupul de specialişti şi voia să-şi păstreze imparţialitatea. Pentru azi îşi propusese să fie un simplu observator, fără să intre în vorbă cu careva. Numea chestia asta analiză non-verbală şi îi era foarte utilă în identificarea celor mai potriviţi subiecţi.

– Frăţioare, lasă fandoseala şi vino să bei o cafea cu noi, îl taxă cu subînţeles nea Dima.

Fără prea mare tragere de inimă schimbă direcţia. Până să ajungă la masă, în grupul de glumeţi se stârni o salvă de urale şi ovaţii. Privind spre uşă, se lămuri că nu îi erau adresate.

În cantină îşi făcu apariţia o femeie la vreo treizeci de ani, zveltă, îmbrăcată cu o uniformă de zbor impecabilă. Între salopetele boţite şi pline de pete, părea o imagine fără sens. Părul castaniu, uşor grizonat la tâmple şi tuns scurt încadra o faţă cu trăsături bine definite. Fără a fi tulburată de hărmălaia specialiştilor, păşea cu o nonşalanţă superioară salutându-şi cordial colegii. Îşi aţinti ochii verzi asupra reporterului şi ridică din sprâncene. Pe faţa senină nu se vedea nicio urmă de machiaj. Îi întinse mâna prezentându-se simplu:

– Dorneanu, chimist şi cărăuş de serviciu.

– Vlad Cernat, reporter, a bâiguit încurcat simţind strângerea fermă a mâinii.

– Drăgălăşenie, nici nu ştii tu cine-i flăcăul ăsta… E Gladiatorul! se amestecă Pancev nepoftit în discuţie. Ştii tu, flăcăul cel de a transmis revoltele de pe Jupiter.

– Mmm, îmi pare bine să te cunosc.

– Sanda, ce mi-ai adus bun? se alintă Dima Mureşan întinzând mâinile cu palmele în sus. Un gest total neaşteptat de la un şef de staţie. Asta îi întări lui Cernat sentimentul că pe Titan5 lucrurile erau un pic altfel.

Femeia îi aruncă o cutie albă de mărimea unui pachet de sandvişuri.

– A zis Liuba că-ţi rupe oasele dacă o înşeli, transmise amuzată mesajul imitând un accent rusesc.

S-a îndepărtat de gălăgioşi şi a înmânat o servietă metalică doctorului care şedea singur la  masa din colţ. Bucuros nevoie mare, acesta îi mulţumi cu gesturi exagerate şi ieşi în grabă din cantină.

– Vlăduţ, tată, ce-ai rămas aşa? Te pomeneşti că ţi-a căzut cu tronc Sanda noastră, îl trezi la realitate geologul lipsit de tact.

Încurcat, reporterul îşi trase un scaun şi se aşeză lângă Marusia. Sanda dădu ameninţător din deget către Pancev şi se îndreptă spre frigider de unde pescui un bol cu felii de morcov proaspăt. Cu un ghiont discret îl făcu pe geolog să sară de pe scaun şi îi luă locul. Se apucă de ronţăit şi amuzându-se copilăreşte îl tachină pe Dima:

– Ei? Nene Dima, ce zice Liubov? Te mai iubeşte sau se mută la sertani?

– Mă iubeşte, uite, zise victorios scoţând din cutie o matrioşcă micuţă colorată strident.

– Mare noroc pe capul tău. La cât eşti de urât, mă mir că te vrea careva, interveni Marusia mijind ochii puternic machiaţi.

– Maru, nu fi uricioasă. Nenea Dima e om de treabă, merită să aibă şi el o pereche, o admonestă chimista şi mângâie prieteneşte umărul inginerului.

Văzând deruta din privirea lui Cernat, Marusia îi explică semnificaţia păpuşii:

– Liubov e rusoaică şi lucrează pe Tethis. Are aceeaşi meserie ca nea Dima, numai că ei forează termic în crusta de gheaţă şi ne trimit nouă apa. Acum un an Dima a fost chemat să-i ajute cu o modificare majoră la un utilaj şi aşa s-a cunoscut cu Liuba. Cum toate mesajele radio sunt monitorizate de ARS, matrioşca e… cutia lor cu mesaje. Restul îi priveşte pe ei personal. Doar Sanda le mai ştie ofurile. Ea poartă veştile dintr-o parte în alta. La transportul trecut Sanda a aflat că rusoaica a primit o ofertă să lucreze pentru SERTA pe staţia Rhea. A cam stat sărmanul Dima cu spaima în sân.

Reporterul dădu recunoscător din cap şi sorbi din cafeaua tare. Era o lume complet diferită. Deşi erau izolaţi în mijlocul neantului, prospectorii nu erau nişte pusnici dedicaţi în totalitate muncii lor şi oropsiţi de şefii care trăiau în puf pe Pământ. În iureşul din sistemul Jupiter şi-a concentrat atenţia doar pe senzaţional, doar luptele şi declaraţiile explozive l-au atras. Acum avea în faţă oameni cu sentimente, cu necazuri şi bucurii, cu personalităţi diferite. Oameni care-şi trăiau vieţile după tiparele umane clasice fără să ia în seamă distanţele cosmice şi ignorând bariere de limbă şi de cultură. Era un aspect care merita explorat. Poveştile de viaţă încă mai aveau priză la public.

Uşor stânjenit de reacţia pe care a avut-o la apariţia Sandei, nu îndrăzni să o întrebe ce i‑a adus doctorului. Şi-a promis că o va întreba cu prima ocazie.

Pancev îşi privi ceasul şi, aplecându-se printre Sanda şi Dima, propuse cu seriozitate:

– Copii, hai să fim exemplu pentru echipă şi să o întindem la treabă. Sanda, când ai următoarea fereastră spre Rhea?

– Peste vreo zece ceasuri. Să nu-mi spui că aţi burduşit deja barjele.

– Am un transport, ştii tu, în numele poporului, îi spuse complice coborând glasul să nu-l audă Cernat care sporovăia cu Marusia.

– Eh, pentru patrie şi popor mă sacrific, declară Sanda muncitoreşte.

Se împrăştiară care mai de care la posturile lor, iar Marusia îl acapară pe reporter învitându-l în ceea ce a numit pompos, centrul de comandă şi comunicaţii al staţiei. Se pare că şi-a propus să fie o gazdă primitoare nu doar pentru a-şi satisface nevoia de sporovăială, dar mai ales pentru că bărbatul era destul de arătos şi mult mai dichisit decât colegii ei.

La bordul staţiei erau şase femei. Cernat le considera peste măsură de curajoase. Patru dintre ele lucrau în echipa de mentenanţă şi le-ar fi putut aborda cu mare greutate. Încă de la sosire, i s-a pus clar în vedere ce sectoare ale staţiei sunt interzise străinilor şi, pentru siguranţă, se supuse regulilor. Se gândea că va reuşi totuşi să afle mai multe despre ele în timpul meselor. În schimb, Marusia părea un izvor de informaţii, pilde şi exemple. Turuia continuu vrute şi nevrute amestecând datele tehnice cu bârfe condimentate zdravăn cu expresii la limita decenţei.

Ajunşi în centrul de comunicaţii, începu să-i umple capul cu tot felul de recorduri în transmisiuni şi viteze de deplasare.

– Uite, de exemplu Sanda va pleca azi spre Rhea, care, teoretic e între noi şi Tethis. De acolo a venit azi-dimineaţă. Ştii, ea are un talent deosebit. Calculează cele mai bune traiectorii şi face multă economie la combustibil. Foloseşte tot felul de şmecherii, ştii tu, asistenţă gravitaţională şi altele asemenea. Eu nu am idee cum poate ţine minte atâtea date. Ştie sateliţii lui Saturn ca pe propriile-i buzunare de parcă ar avea un planetariu în cap. Nu e fată rea, dar după părerea mea, se cam ţine cu nasul pe sus. Au mai încercat băieţii una, alta, ea nimic. Prea se dă scorţoasă, stă prea mult cu nasul în folii şi nu-şi trăieşte viaţa. Are să regrete mai târziu.

Cernat nu îndrăzni să o întrerupă, îi convenea de minune să afle ceva mai multe despre o pesoană pe care deja o considera o sursă bună de informaţii. Ar fi vrut să afle mai multe fără să dea de înţeles că-l interesează în mod deosebit subiectul. Abordă o atitudine nonşalantă, uşor dezinteresată de parcă asculta faptul divers.

– Te plictisesc cumva? Să-mi spui dacă o iau razna, îl puse în gardă Marusia, făcând un gest cochet.

Ştia el foarte bine ce voia o femeie care se juca cu degetele prin plete, doar că imaginea femeii puternic fardate trecându‑şi unghiile vopsite în roşu aprins prin pletele oxigenate nu-i făcea nicio plăcere. De dragul informării îndură cu stoicism toate avansurile ei.

– Nu, nu-i nici o problemă. Şi face des aceste curse? întrebă într-o doară păstrând o voce plată.

– De câte ori e nevoie. Normal că ea stabileşte exact când pleacă şi când vine, înţelegi? Totul depinde de calculele telemetrice pe care le face, altfel ajunge cine ştie unde, cum a păţit bietul Simion de a căzut ca prostul pe Saturn. A fost jale mare atunci.

– Aţi pierdut un coleg? deveni Cernat brusc interesat.

– Îhî. Şi l-a avertizat clar Sanda. A pornit prea devreme şi nu a ajustat viteza pe parcurs. O ţinea pe a lui. Uite că s-a prăpădit. Au rămas doi prunci orfani pentru că el a fost prea mândru să asculte sfatul unei femei, încheie Marusia tirada cu năduf şi îşi şterse o lacrimă imaginară care i-ar fi putut distruge machiajul.

– Maru, iar te-ai apucat să dezgropi morţii? îi luă prin suprindere vocea Sandei. Lasă-l pe bietul Simion să se odihnească în pace. Mai bine ridică-mi şi mie telemetricele pe panou.

Prinsă asupra faptului, informaticiana se conformă rapid şi direcţionă aplicaţia către panoul uriaş de lângă uşă. Reporterul se ridică şi, manifestând un viu interes pentru harta dinamică a sateliţilor, se apropie de ecran.

– Ceva probleme? o abordă mirându-se cât de incisiv îi sunase vocea.

– Probleme au doar cei care nu judecă, răspunse concluzionând parcă povestea lui Simion şi, învrednicindu-l pe reporter cu o privire scurtă, continuă. Vreau să-mi calculez o traiectorie mai isteaţă poate reuşesc un doi în unu.

– Un doi în unu?

– A, scuze. Rhea şi Tethis. SERTA bagă instalaţiile în revizie şi vor să le duc câţiva oameni de pe Tethis. Un soi de ajutor reciproc. Caut o aliniere cât mai bună ca să nu fac două drumuri.

– Şi, îţi iese pasienţa?

Se întoarse uşor enervată:

– Dacă nu-mi sufli în ceafă, poate iese.

Cernat ridică vinovat din umeri şi se trase înapoi. Se aşeză cuminte pe un fotoliu fără să o scape din priviri. Marusia se aplecă asupra lui şi-i spuse în şoaptă săltându-şi vârful nasului cu arătătorul:

– Ţi-am spus eu…

– Poate aveţi treabă şi vă reţin, le tăie Sanda pofta de bârfă după care se adânci în studiul panoului.

Cu mişcări sigure mişca sateliţii de-a lungul traiectoriilor şi folosea din timp în timp consola de calcul de pe laterala ecranului. După vreun sfert de oră se dădu un pas în spate, îşi înclină capul admirând rezultatul ca pe o operă de artă. În simulare, naveta parcurgea cel mai scurt drum spre Rhea, zăbovea o clipă, continua drumul aproape în linie dreaptă spre Tethis, după care revenea folosind ingenios sincronizările sateliţilor pe orbite, staţiona o vreme în preajma staţiei Rhea după care pornea la momentul oportun spre Titan. Calculă un necesar de combustibil şi ţuguindu-şi buzele murmură mulţumită un „la mustaţă”. Scoase dintr-un buzunar al uniformei o mică folie şi transferă datele. Crezând că a terminat, Cernat dădu să deschidă gura. Informaticiana îi făcu semn cu degetul pe buze.

Sanda mai încercă două variante, se strâmbă copilăreşte la una din ele şi o păstră pe cealaltă. Se întoarse spre consola de comunicaţii şi-i trasă câteva sarcini IT-istei:

– Maruşca, te rog trimite programul de zbor la Colea şi la Sanders, totul trebuie să meargă ceasornic, se opri cugetând cu un ochi închis, dădu din cap aşezându-şi parcă ideile şi continuă. Poţi să mi faci o legătură cu Taylor?

– Cum să nu, dacă nu am nimic în cale.

Chimista percută prompt şi aduse panoul la ora curentă. Mătură cu degetul linia imaginară dintre cele două staţii şi declară mulţumită.

– Avem o fereastră de zece minute. Mai mult decât suficient.

Marusia deschise rapid un canal de comunicaţie şi, vorbind în engleză, îl ceru pe şeful docurilor de pe staţia Rhea. Spre mirarea lui Cernat, Taylor avea un puternic accent scoţian fără nici o urmă din molfăiala americană. Vorbea exagerat de protocolar folosind expresii pompoase desprinse parcă din romanele cavalereşti:

– Sandra, my dear girl, nice to hear you…

Conversaţia continuă cordial cu propoziţii de genul: Cât mă bucur că te aud, love. Toate bune la voi? Dacă nu mă sunai tu, te sunam eu. Cu ce te pot ajuta, bonny lass?

Cernat trebui să-şi ascută bine urechea să poată înţelege ceva printre politeţurile somptuoase şi expresiile tipic scoţiene, în timp ce Sanda părea la ea acasă în limbajul dantelat răspunzând cu eleganţă fiecărui compliment. Se bucură la vestea că avea la dispoziţie trei docuri libere pentru a descărca prioritar barjele, se asigură că descărcarea va merge strună în intervalul solicitat şi se lăsă înduplecată să aducă vreo zece salate zdravene contra unei duzini de ciocolate. Încheie convorbirea cu un salut la fel de ceremonios şi-i aruncă Marusiei vestea cea bună:

– Maru, fetiţo, te-ai scos de o juma’ de duzină de ciocolată. Ţi-am spus eu că facem treabă bună cu sera. Tânjesc flăcăii lui Taylor după verzături ca oile întoarse de la iernat.

Femeile râseră cu poftă şi marcară victoria cu un hi-five energic.

– Dragii mei de acum puteţi bârfi cât vreţi, eu vă pup, spuse şi îşi flutură degetele în drum spre ieşire.

Reporterul sări iute din scaun cu gând să o urmeze. Marusia îi aţinu calea ţintuindu-l înapoi pe scaun.

– Merge să se odihnească, abia a venit din cursă şi diseară pleacă iar. Are nevoie de o minte limpede, nu-i momentul să o interoghezi.

– Voiam să o întreb dacă mă poate lua şi pe mine.

Studiind programul de zbor, informaticiana îi tăie elanul:

– Are nevoie de tot spaţiul, chiar să vrea şi nu te poate lua. Uite, trebuie să ducă zece tehnicieni de-ai Liubei. Nu dispera, poate altă dată.

– La naiba, pufni Cernat cu ciudă.

Mai rămase o vreme cu Marusia interogând-o nemilos despre trocurile pe care le făceau cu vecinii. Cu întrebări subtile încerca să afle dacă se făcea contrabandă masivă cu metan nedeclarat. Dornică de atenţie, femeia îşi slobozi limba, dar din răspunsurile ei reieşea că doar o cantitate mică nu era declarată şi că oricum mergea pe trocuri mărunte între vecini. Poate pe celelalte staţii…

Reporterul rămase o vreme pe gânduri ignorând total sporovăiala fără sens cu care-l potopea Marusia.

În jurul Titanului gravitau şapte staţii cam de aceleaşi dimensiuni. Toate erau dedicate prospectării şi exploatării pungilor de metan şi etan care se îngrămădeau în apropierea scoarţei satelitului. Forarea nu era foarte dificilă şi gazele erau de foarte bună calitate. Cea mai mare parte mergea pe staţia de prelucrare de pe orbita satelitului Rhea şi se transforma în valorosul UDMH. Aşadar, toată producţia de hidrocarburi de pe staţiile din sistemul saturnian ajungea la SERTA şi era transformată în combustibilul atât de râvnit în întregul sistem solar. Toate informaţiile date de informaticiană, deşi insuficiente, nu scoteau la iveală înţelegeri secrete care să implice cantităţi uriaşe, cel puţin nu pe această staţie. Cel mai bine era să o însoţească pe Sanda şi să amuşine puţin direct în bârlogul ursului.

În timp ce reporterul îşi ticluia cu grijă planul, Ticu Pancev băgă capul pe uşă şi, cu un „iuhuuu” ascuţit, îl întoarse dintre gânduri.

– Porumbeilor, gata cu ciripeala. Vlăduţ, tataie, ai spus ieri că vrei să vezi cum „muncilim”. Iacătă ai ocazia. Ne pregătim să coborâm. Cine ştie, poate vezi şi un balaur. He, he, he! Un scutier în plus nu ne strică în bătălie. Te prinzi? spuse geologul pe nerăsuflate cu un puternic accent maramureşan.

– Cum nu? izbucni Cernat bucuros că i s-a ivit şansa unei evadări elegante de sub ploaia de bârfe a Marusiei.

Se despărţi grăbit de femeia care-i trimitea bezele şi simula fluturări de batistă.

Îndepărtându-se pe coridor, geologul se bătu voiniceşte peste piept lăudându-se că l-a salvat pe bietul „dom’ reporter” din ghearele ghionoaiei de Marusia. „Dom’ reporter” se amuză copios şi-i strânse mâna cu recunoştinţă.

Naveta levită la un metru deasupra solului aşteptând cuminte să iasă cei trei bărbaţi înghesuiţi în costumele greoaie. Cu mişcări încetinite îşi prinseră corzile de siguranţă pe inelul din jurul stâlpului de ancorare după care se îndreptară în salturi caraghioase către mica movilă de instrumente.

Pancev înşfăcă un geosonar şi survolă suprafaţa uşor vălurită în căutarea apexului pungii de metan lichid. Îi făcu semn lui Mureşan şi se chinui să înfingă un jalon. Desfăcu mai multă coardă şi porni să cerceteze altă pungă de metan aflată la vreo treizeci de metri.

În zare, razele soarelui se oglindeau pe suprafaţa nemişcată a unui lac. Dacă nu ar fi fost ceaţa portocaliu-verzuie, puteai crede că te afli într-o zonă mlăştinoasă de pe Pământ.

Mureşan, ajutat de tehnicianul lui, instală pompa şi, folosind o freză clasică acţionată electric, străpunse crusta subţire. Legat la containerul special situat în spatele navetei, furtunul izolat termic al pompei se umplu rapid înghiţind lacom sute de litri.

Din interiorul navetei, Cernat privea fascinat întreaga scenă şi asculta conştiincios explicaţiile lui Giovani care monitoriza zona şi menţinea naveta la altitudinea optimă.

– Uite că au început să extragă. Hai că tot e bine. Acolo e Ligeia Mare, frumos tare. Ştii, e format din metan lichid amestecat cu tot felul de porcării. Păcat că nu-l putem exploata, e prea „poluat”. O ciorbă cu prea mult zarzavat. Doamne că frumos e. Mai ales aşa cum bate soarele zici că-i un lac de acasă, în asfinţit. Şi când te gândeşti că afară sunt 180 de grade sub zero… Te apucă groaza. Pungile astea burduşite cu metan le-am ochit data trecută, mană cerească nu alta. Sanda le-a făcut analiza şi a spus că-s 99,9% metan. Îţi dai seama? A dat norocul peste noi. Şi-s câteva zeci. Hopa!

Pilotul se opri cu ochii pe un ecran cu care monitoriza împrejurimile. La suprafaţa lacului se forma cu repeziciune o umflătură imensă.

– Flăcăi, pe cai! Avem un balaur! strigă îngrijorat celor de la sol apropiind de gură microfonul ataşat la cască.

– Eh, acu’ ţi-ai găsit. Pune spectrala pe el şi vezi ce-i. Dacă-i benign nu-i bai, se auzi vocea înfundată a lui Pancev.

Cernat simţi o nelinişte ciudată. Din toată documentarea lui reieşea că Titan nu fusese binecuvântat cu viaţă. Privea cum se ridică ameninţător suprafaţa lacului şi se aştepta să apară ceva hidos din adâncuri.

– La naiba, izbucni pilotul şi urmări cu atenţie indicaţiile unui dispozitiv de bord. Imensa bulă se fleşcăi şi lăsă în urmă o ceaţă albicioasă. Reporterul răsuflă uşurat. Nici urmă de vietate sau monstru. Balaurul băieţilor nu era altceva decât o emanaţie de gaze.

– Băieţi, pas alergător. Strângeţi-vă jucăriile că vine cianhidricul peste voi.

Vocea pilotului suna ameninţător. Se apropia cel mai cumplit duşman.

La auzul numelui ucigaş, lui Cernat îi reveni inima-n gât. Îşi aminti poveştile spuse de căpitanul Mărcuş.

Giovani coborî naveta ceva mai mult şi din spate se auziră bufnituri înfundate. Pe un ecran din bord se vedeau uneltele şi echipamentele aruncate în grabă de cei trei.

– Pi…sici pe gardul lui moş Anatol, izbucni mânios Pancev, care ar fi vrut să zică mai urât, dar se abţinu ştiind că este Cernat la bord. Mi-a stricat toate ploile. Încolo spre lac sunt încă vreo doişpe pungi grăsălane. Gata, măi ţâcă, suntem toţi. Dă-i drumu’! Du-ne pe partea cealaltă, la „floricică”. Am jalonat ieri ceva consistent.

Fără să iasă din costume, cei trei stăteau pe o rână în cala navetei. Îşi legară tuburile de alimentare cu oxigen în prizele speciale din pereţi şi pufneau furioşi. Păreau trei balene eşuate ce stăteau la taclale.

– Îi a treia-a oară săptămâna asta, nu-mi place deloc. Cum dăm de o pungă mai dolofană cum vine bau-bau… şi nemernicii ăştia care ne fac costumele tot nu au dat de cap mizeriei. La ce e bun costumul dacă nu rezistă la un strop de acid cianhidric. Să facă naibii un polimer mai bun. Călărim de-aiurea tot Titanul de parcă jucăm leapşa, îşi vărsă năduful Dima privind cu dispreţ mănuşa ridicată.

– Lasă nea Dima, ce tot boceşti ca o babă. Dacă ar merge totul strună, ne-am plictisi. Ce le-ai mai povesti nepoţilor? Am fost pe Titan, am extras metan, totul a mers uns, punct. Un pic de suspans nu strică, îl încurajă cu umor tânărul tehnician ceva mai dornic de aventură.

– Doamnelor şi domnişoarelor, lăsaţi bârfa şi cafeluţele şi poftiţi la treabă. Am ajuns la floricică, anunţă ceremonios Giovani.

Cele trei forme alunecară uşor din cală şi se prinseră de ţăruşul înfipt de micul tun al navetei. Măsura de siguranţă era obligatorie în câmpul gravitaţional extrem de slab al lui Titan, pentru că ţinea aproape atât aparatul de zbor cât şi lucrătorii de la sol.

„Floricica” era o formaţiune de bălţi de metan ce semăna bine cu o floare. Geologul reperă rapid jaloanele plasate în ajun şi, rămas fără treabă, puse umărul la instalarea celor două pompe.

– Ei hai că tot ne alegem cu ceva pe ziua de azi, răsuflă uşurat pilotul.

Cernat decise că nu deranjează procesul de extracţie dacă iese din muţenie şi începu să pună tot felul de întrebări.

– Aţi mai avut probleme cu acidul cianhidric?

– Ăhăă, suntem sătui. Am făcut tot felul de plângeri la Alianţă. Degeaba. Asta e. Suntem  carne de tun. Prea puţin le pasă de noi. Le place teribil când le creştem conturile, dar când e vorba de siguranţa noastră, fac urechea toacă. Şnapani.

– Dar care-i buba cu costumele? Nu sunt etanşe?

– Problema nu-i costumul ci garniturile. Idioţii folosesc o mizerie de polimer care nu rezistă la cianhidric. Ei, să nu mă întrebi amănunte de-astea chimice că-mi prind urechile. Te lămureşte ea Sanda, dacă o avea timp. Ştiu doar să identific gogoloaiele de pe lac, că pe acolo îşi fac veacul, şi să citesc analiza spectrală. E moarte curată pentru noi. Băieţii de pe 3 au descoperit tărăşenia când le-a murit un om. Au crezut că a fost defectă garnitura şi când a făcut chimistul lor analiza a găsit porcăria. Noroc că izvorăşte numai din lacurile mari. Aici, printre bălţile astea, e linişte.

– Bine, dar sertanii, cum le ziceţi voi, nu v-au informat?

– Cine? Şmecherii ăia? Ne-au predat staţia şi au plecat cu lut în… fund. Pardon. Parcă erau loviţi de streche. Nu ne-au spus nimic. Şi-au strâns catrafusele şi duşi au fost, de parcă se bucurau că scapă. Sunt convins că ştiau. Ducă-se pe pustii!

– Şi în cât timp dispare ceaţa?

– Ei, cum o atinge soarele face puf şi gata. Se diluează în atmosferă. Dar nu putem risca să mergem în zonă până nu suntem siguri.

– Aha, zise reporterul gânditor şi rămase cu ochii la ecranul ce prindea mişcările de afară.

– Giovani, mai înghite? se auzi vocea lui Mureşan în difuzor.

– Vreo sută de litri şi gata. Fii pe pace, te anunţ eu.

– Hai flăcău, că mi-i degrabă. Nu vreau să spurc bunătate de costum.

– Ei şi dumneata acum, nu te mai ţine prostata? Dă-i drumul în scutec.

– Gura, câine, îi tăie inginerul vorba pe un ton aspru.

– Uuups, na că am comis-o. Poate chiar are probleme săracul şi eu, ca un măgar, l-am dat în gât. Are să-mi rupă urechile când se întoarce, se destăinui Giovani şugubăţ.

Cernat urmări tăcut manevrele de revenire la bord întorcând problema acidului cianhidric pe toate feţele. Pentru ca „reclama” să iasă bine, trebuia să elimine cu grijă orice menţiune la acest aspect sau mai bine se alia cu prospectorii să îi convingă pe conţopiştii de la Alianţă să rezolve polimerul ăla nenorocit.

Pe măsură ce intra în noianul de informaţii, reporterul descoperea tot felul de clinciuri şi chichiţe lăsate de Alianţă în voia sorţii. Din păcate, pentru prospectori erau sâcâitoare ca nişte pietricele în pantofi care, lăsate acolo, puteau provoca răni adânci, greu de vindecat. Deja îşi făcea procese de conştiinţă că se „vânduse” unor birocraţi. Miza pe marea lui putere de convingere pentru rezolvarea unor probleme de imagine, dar dacă apărea ceva mai urât trebuia să decidă de partea cui va defila.

Zdruncinătura provocată de clemele de andocare îl trezi din meditaţie. Întâi au ieşit plimbăreţii din spate, au trecut prin toate decontaminările şi duşurile posibile. Acum înţelegea Cernat la ce se folosea atâta apă. Containerul din spatele navetei fusese desprins înainte de andocare şi era remorcat prin spaţiu. Nici o parte a instalaţiei de prelucrare preliminară a metanului nu avea legătură directă cu habitaclul.

Chiar dacă nu au ieşit din navetă pe tot parcursul expediţiei, pilotul şi reporterul fură nevoiţi să treacă prin acelaşi proces de duşuire. Mureşan profită de ocazie şi-i aplică tânărului pilot o şfichiuitură de prosop ud peste spatele gol.

– Ioane, asta-i pentru că eşti gură spartă, îi spuse îndesat inginerul.

– N-am vrut, şefu’. pe bune. Nici nu m-am gândit. Mă jur! Nu ştiam că, se căină Giovani ostoindu‑şi usturimea de pe spinare sub jetul de apă călduţă.

– Las-o moartă. Te-ai dus de la inima mea. Dispari, ticălosule!

Tânărul certat crunt se întoarse spre reporter şi murmură printre picături:

– Vai de capul meu, s-a supărat rău. Are ce mă împunge de acu’…

– Nu boci, muceo, nea Dima nu e rău de scârbă. Până mâine îi trece, strigă Pancev în gura mare.

– N-ai să vezi, îi replică maşinistul plin de năduf.

– Ei, Vlăduţ tată, ţi-a plăcut pe Titan? Ce băftos eşti, ai văzut din prima un balaur, se lăudă geologul încercând să acopere zgomotul apei.

– Da, da. Tare de tot. Mulţumesc băieţi, răspunse reporterul săpunindu-se energic.

– Deranjez? întrebă Cernat de îndată ce păşi în navetă.

– Nu prea am timp, dar dacă tot te-ai ostenit până aici n-am să te alung, răspunse Sanda pe o tonalitate neutră fără să-l privească.

– Te-am supărat cu ceva? încercă el o strategie de apropiere.

Femeia se întoarse către reporter şi-l măsură din cap până în picioare. Zăbovi o clipă cu capul înclinat, cugetând, după care ridică din umeri vrând parcă să spună „nu cred”. Reveni asupra ecranului pe care urmărea operaţiunea de cuplare a barjelor. Neluat în seamă, Cernat făcu ocolul cabinei apropiindu-se de câte un ecran ori dispozitiv încercând să înţeleagă la ce folosea.

Naveta de transport era mult mai mare decât cea de extracţie şi părea mai confortabilă. Probabil era concepută pentru călătorii de durată. Nu studiase în amănunt aspectul, dar aflase că unele navete au călătorit prin forţe proprii tocmai de la şantierele orbitale ale Terrei. Citi curios plăcuţa de identificare de la intrare, sperând să afle unde a fost fabricată.

– Cum a fost jos? auzi vocea Sandei foarte aproape în spatele lui.

Se întoarse surprins şi bâlbâi un răspuns:

– Ăăăă, jos? Interesant. Am văzut şi un dragon…

– Vrei să spui balaur, îl corectă ea prompt.

– Da, da, balaur.

– Hmm, curios. Cam des apar în ultima perioadă. Lângă Ligeia, cumva?

– Acolo. Băieţii au spus că apar cam de fiecare dată când forează pungile din apropierea lacului. E normal?

– Dumnezeu ştie… au abordat zona aia de curând, o undă de îngrijorare se instală în vocea ei în timp ce privea concentrată un mic display situat lângă uşă.

– Probleme?

– Ha? Scuze, mă gândeam la ale mele. Am un bolţ de securizare slăbit şi mă gândesc să‑l schimb, se întoarse spre reporter şi continuă animată de o idee. Mă poţi ajuta.

– Eu? Nu am mai schimbat chestii pe la navete.

– Stai potolit, doar mă ajuţi să urc acolo sus şi-mi dai la mână uneltele, bine?

Fără să mai aştepte o confirmare, dispăru în compartimentul alăturat şi după câteva minute reveni îmbrăcată într-o salopetă neagră. În mână avea o trusă din care a scos un cilindru cu tot felul de şanţuri şi o unealtă complet necunoscută lui Cernat. Făcuse el ceva studii tehnice în tinereţe, însă nu s-a prins mare lucru de el, fusese prea atras de ştiinţele sociale şi politice.

– Unde trebuie să ajungi?

– Acolo, spuse şi îi arătă un mic chepeng din tavan.

Îngenunchie şi-i oferi palmele făcute căuş.

– Hopa sus, zise râzând.

Cu un pic de efort Sanda se strecură prin chepeng, îşi iţi capul prin deschizătură şi ceru cele două instrumente.

– S-a aprins ceva roşu pe panou, o atenţionă reporterul, dornic să fie de folos.

– Aha! Să-mi spui când se stinge.

La scurt timp semnalul luminos pâlpâi şi se stinse.

– Gata, s-a stins, spuse el bucuros că poate ajuta.

– Ok! Atenţie, cobor.

Femeia alunecă prin deschizătura chepengului şi îşi sprijini piciorul pe palmele oferite de Cernat. După ce-şi eliberă mâinile, reporterul profită de ocazie şi sub pretextul unei dezechilibrări o prinse în braţe. Amuzată de „stângăcia” lui, Sanda simulă o căutătură critică şi se desprinse cu eleganţă din strânsoare fără să scoată un cuvânt. Îşi abătu atenţia spre panou şi continuă verificarea mormâind o mulţumire.

Cernat stătea buimăcit în spatele ei, adulmecând parfumul cu iz de scorţişoară pe care nu-l sesizase până acum. „Asta-i prea de tot, e aroma mea preferată”. Scutură energic din cap încercând să revină la realitate. Gândi rapid o strategie şi abordă problema pentru care venise de fapt.

– Mă gândeam să te întreb… Când ai posibilitatea, aş vrea să te însoţesc. Vreau să spun spre Tethis sau Rhea. Nu-i grabă, când crezi că se poate.

Se răsuci spre el şi cântări o clipă răspunsul.

– Acum sigur nu, poate la următoarea cursă. Asta ar fi undeva peste două zile, bine?

– Minunat, izbucni el fericit.

Sanda clătină dezaprobator din cap şi-i arătă uşa din priviri. A prins din zbor mesajul mut şi a luat-o din loc. Ajuns pe coridor auzi în urma lui un „mulţumesc pentru ajutor”.

Păşea ţanţoş, încântat de mica lui victorie care avea să-i deschidă noi orizonturi de investigaţie şi cine ştie poate chiar… Cu un gest al mâinii îndepărtă gândul sprinţar cu aromă de scorţişoară. „Fii cuminte, Cernat. Ai venit aici la muncă, nu la distracţie!”

Clemele de andocare se cuplară cu un zgomot sec. Cernat îşi desfăcu centura dornic să o ia din loc. Voia să valorifice fiecare secundă de pe Rhea. Se pregătea să se ridice când Sanda îi făcu semn să aibă răbdare.

– Mai bine rămâi pe scaun. Jonas, flăcăul care preia barjele, e cam smucit. Nu vreau să te văd lungit pe aici.

Nici nu termină de spus că naveta se scutură brutal.

– La naiba… Nu are pic de milă, nemernicu’. Parcă a învăţat să piloteze pe tractor, pufni continuând să verifice pe monitor preluarea barjelor. Până şi Ion al nostru e mai delicat.

Urmă o altă smucitură şi naveta era eliberată de povară.

– Gata, până aici ai plătit, râse Sanda şi-i arătă cu un gest elegant sasul de legătură cu staţia, apoi continuă pe un ton ameninţător. Ai grijă să respecţi indicaţiile băieţilor, altfel nu te vor mai primi data viitoare!

Cernat se întoarse nedumerit spre ea încercând să priceapă semnificaţia avertismentului. Fără alte explicaţii îi făcu semn să meargă mai repede.

Păşi într-un coridor larg, puternic luminat. În jumătatea de sus, pereţii erau acoperiţi cu panouri fotografice reprezentând scene specifice spaţiului cosmic. Partea de jos era protejată cu material metalic pe care erau pictate forme asemănătoare celor ce încingeau ecuatorul lui Saturn. Imaginea contrasta puternic cu nuanţele lipsite de vlagă de pe Titan5.

Dintr-o încăpere situată la capătul coridorului ieşi un personaj pitoresc. Era mai înalt decât reporterul cu  palmă şi avea un trup masiv. O chică deasă roşcat-arămie, cu mai multe şuviţe răzvrătite evadate din strânsoarea unui elastic neputincios, încadra un chip pistruiat, dominat de o mustaţă monumentală. Ajuns în faţa Sandei, făcu o reverenţă sofisticată, apoi deschise larg braţele strigându-i un autentic „Lady Sandra, my sweet bonny lass.”

Cernat recunoscu accentul şi stilul înflorat al lui Taylor. Se aştepta să fie mult mai în vârstă, dar analizând atent trăsărurile realiză că nu avea mai mult de patruzeci de ani.

Cu o mişcare elegantă ca de menuet femeia îi răspunse în aceeaşi notă numindu-l Sir Taylor, după care, râzând cu poftă i se aruncă în braţe. Fără să vrea, reporterul simţi un nod în gât. Adoptând o atitudine uşor jenată, îşi feri privirea, dar curiozitatea specifică meseriei îl determină să studieze perechea cu coada ochiului.

Roşcovanul o ridică pe Sanda în braţe şi făcu o piruetă. Abia după ce-i depuse un sărut zgomotos pe obraz, o eliberă din strânsoare. Ea scoase din buzunar un petec de celuloid şi-l flutură pe sub nasul uriaşului.

Urmă un joc scurt de-a „prinde dacă poţi”. Cu o mişcare dibace, scoţianul reuşi să captureze plasticul translucid şi-l examină cu atenţie. Mulţumit de rezultat făcu o plecăciune stângace şi sărută cu gingăşie mâna femeii. Apoi îndură cu stoicism o ciufuleală şi o mai onoră pe Sanda cu încă un sărut, de data asta pe frunte.

Într-un final dădu cu ochii de Cernat şi se îndreptă glonţ spre el cu mâna întinsă rostogolind cuvintele în scoţiana lui densă „So, you’re the reporter…”

Odată făcute prezentările, Taylor îl acapară cu totul pe reporter. Îl potopi cu întrebări şi‑l uimi cu vastele cunoştinţe despre locaţiile şi mâncărurile româneşti. Stâlci gospodăreşte o grămadă de cuvinte de pe plaiurile mioritice, bucuros nevoie mare că are cu cine exersa ceea ce el numea „o limbă atât de melodioasă”.

Sanda îi lăsă discutând şi se întoarse pe navetă de unde reveni cu două lădiţe acoperite cu folie. Nici nu păşi bine pe coridor că cei doi bărbaţi se buluciră să o ajute. Sub privirea critică a femeii, împărţiră frăţeşte povara şi porniră spre centrul de supraveghere al docurilor. Pofticios, Taylor adulmecă verdeţurile şi, cu nespusă încântare, smulse un colţ al foliei. Ciuguli câteva frunze, le privi lacom şi le îndesă în gură.

– Mmmm, lioştian, exclamă el stâlcit şi clefăi mulţumit răspândind o aromă puternică.

Ignorând total vorbele femeii care se străduia să-i explice că leuşteanul se foloseşte la ciorbe, Taylor îşi făcu un adevărat plan gastronomic. Exotica mirodenie urma să fie condimentul perfect pentru salata ce avea să fie servită lângă o faimoasă tocană din măruntaie de miel.

Printre exclamaţii şi plescăieli pofticioase, scoţianul trecu tokenurile de identificare prin faţa unui scaner, le înmână ecusoanele şi-i explică lui Cernat, pe scurt, semnificaţia culorilor. Nivelul de securitate cel mai scăzut era indigo fiind destinat turiştilor. Ei nu aveau voie să părăsească zona cea mai sigură a staţiei. Urmând culorile curcubeului, roşu era rezervat exclusiv celor cu acces în uzină.

Taylor îl onoră pe reporter cu un ecuson verde care, pe lângă libertăţile oferite turiştilor, îi permitea să pună întrebări de natură tehnică personalului docurilor şi să viziteze centrul de comunicaţii dintre staţii. Sanda primi un însemn galben cu promisiunea unuia portocaliu la absolvirea cursului de salvare la care se grăbea să ajungă. Înainte de a-şi lăsa pasagerul în grija şefului docurilor, scoase din geanta de la şold un recipient transparent care conţinea un cactus pitic decorat cu o floare superbă.

– După ce termini de „interogat” pe Taylor, mergi la Sanders, în centrul de comunicaţii. E un tip mai ursuz şi greu îi vei dezlega limba. Ar fi bine să fii tu mesagerul Marusiei şi să-i dai asta. Sunt sigură că te va vedea cu alţi ochi, îi spuse complice femeia.

Surprins de primirea unui ajutor diplomatic atât de ingenios nu mai contenea cu mulţumirile.

De îndată ce Sanda părăsi cabina, Taylor îi arătă reporterului propriul ecuson portocaliu şi-i explică natura cursului la care participa protejata lui. „Sandra”, cum îi plăcea lui să-i spună, îi salvase anul trecut de la un dezastru sigur.

O navetă cu amoniac pierduse controlul la intrarea în docuri şi, fără să-i pese că îşi punea viaţa în pericol, reuşise să redreseze naveta cu o manevră de mare maestru. Scoţianul povestea cu admiraţie şi respect. În urma acelei întâmplări chiar el a făcut toate demersurile pentru ca Sanda să primească toate aprobările de la SERTA.

Acum lua parte la cursurile care aveau să-i confere titlul de salvator extern al staţiei Rhea. De acest statut se bucurau foarte puţini oameni din Alianţă.

Cernat simţea că între cei doi era o legătură puternică care depăşea cu mult micile drăgălăşenii de mai devreme. Ticlui câteva întrebări aparent inocente care avură darul să-l facă pe scoţian să-şi desfacă baierele sufletului. Uriaşul scoase din buzunarul de la piept fotografia primită mai devreme şi-i arătă o tufă mare de camelii burduşită bine cu boboci. „Florile pentru buchetul miresei”, spuse cu mândrie. În săptămâna următoare comandatul staţiei, Jonathan Stevens, avea să oficieze cununia. Atinse cu duioşie bobocii imortalizaţi în celuloid şi puse cu grijă fotografia în buzunar.

„Vezi tu, noi suntem oameni simpli şi cu frica lui Dumnezeu. Deşi sunt departe de plaiurile natale, am fost binecuvântat să întâlnesc aceste două suflete minunate. Prea Puternicul mi-a dat o logodnică minunată şi o soră care să-mi poate de grijă”. Surprinzând un oftat de uşurare al lui Cernat, Taylor intui un posibil pericol ce plana asupra celei pe care o numea soră. Cu o privire tăioasă şi un ton aspru îl luă la întrebări pe reporter. „Ce intenţii ai, stimabile?”… „Nici nu ai venit bine şi a pus ochii pe micuţa mea Sandra?”.

În iureşul interogatoriului, încercările de negare ale românului au fost ignorate complet. Roşcatul îl domină cu statura lui impunătoare şi îi aruncă o ameninţare dură. „Să nu îndrăzneşti să-i faci rău Sandrei mele că te jupoi de viu, ai înţeles?”.

Stânjenit serios de turnura pe care o luase discuţia, reporterul blestemă momentul de slăbiciune şi îşi puse la bătaie întregul arsenal diplomatic. Reuşi să calmeze spiritele şi-l asigură pe Taylor că interesul lui este pur profesional şi nu are niciun fel de intenţii ascunse. Departe de a se linişti, protectorul acceptă explicaţiile şi fu de acord să continue discuţia pe un ton cordial.

Conversaţia despre navete şi frecvenţa andocărilor le-a fost întreruptă din timp în timp de o voce sonoră ce anunţa diverse evenimente. Reporterul desluşi câteva programări la descărcare pentru staţiile Titan 3 şi 6, o încărcare de UDMH pentru depozitare şi o solicitare de suplimentare a cantităţii de combustibil pentru Titan2 care urma să aducă un transport mai consistent de metan. Nimic neobişnuit.

După ce petrecu aproape o oră în compania scoţianului îi mulţumi pentru ajutor şi îi ceru îndrumări către centrul de comunicaţii.  „Flăcău, nu poţi merge acolo fără însoţitor…” îi declară hotărât şi chemă un tinerel să-l conducă. La despărţire făcu un gest care să-i amintească lui Cernat că este cu ochii pe el.

***

Bârlogul lui Sanders cel ursuz era tapetat cu monitoare şi aparatură. Hărţile dinamice ale împrejurimilor îşi derulau lent informaţiile pe un perete întreg. Un model spaţial al sistemului saturnian îi arăta ofiţerului de telecomunicaţii căile libere pentru miile de conversaţii care treceau prin nodul Rhea.

Comunicarea prin laser era cea mai eficientă şi putea parcurge distanţe uriaşe mult mai repede decât undele radio. Avea însă un defect major, obstacolele. Şi cum Saturn nu era un jucător comod, inginerii integraseră telemetria în comunicatoare, astfel convorbirile erau stocate într-un buffer şi erau transmise numai când calea era liberă.

Sanders, îmbunat de micul dar ţepos al Marusei, se dovedi un interlocutor plăcut. În puţinele clipele de linişte, îi dezvălui câteva mici secretele ale comunicării în hăţişul planetar. Îşi alegea cu grijă subiectele şi evita abil întrebările care depăşeau nivelul de acces al lui Cernat.

Rhea nu avea să-şi dezvăluie cu uşurinţă secretele şi nici dacă ar fi petrecut câteva zile alături de Sanders, reporterul nu ar fi putut înţelege subtilităţile întregului proiect. Un aspect era cert, activitatea pe staţia SERTA era intensă şi în toate solicitările ajunse în centru se simţea o tensiune crescândă.

Rhea fierbea lent, sub presiune.

***

Din păcate ecusonul verde mai mult îi limita accesul. Hoinări o vreme prin cele patru încăperi de prezentare a staţiei. Infomaţiile erau pur comerciale. Promovarea avea ca unic scop atragerea de personal.

La fel ca Alianţa, SERTA se baza pe angajarea celor convinşi pe deplin că vor să lase confortul de pe planetă pentru un câştig catalogat de recruteri drept fabulos. Folosind un limbaj specific agenţiilor turistice, condiţiile de trai erau prezentate într-o ploaie de superlative. „Praf în ochi” gândi Cernat şi părăsi zona.

Urmând calea descrisă de pliantul căpătat de la Sanders ajunse la Belvedere. Cu ajutorul ecusonului deschise uşa şi pătrunse într-o încăpere cu un unic punct de atracţie. Pe întregul perete exterior se lăţea un panou uriaş care permitea vizitatorului să surprindă spectacolul oferit de Saturn.

Imaginea avea o adâncime pe care niciun ecran nu ar fi putut-o reda. Îi trecu prin minte că tot ce văzuse până acum fuseseră imagini transmise de camere de supraveghere şi ecrane. Abia acum avea ocazia să admire o imagine reală din exteriorul staţiei. Rămas fără grai, înaintă spre centrul încăperii gândind cu groază ce s-ar putea întâmpla dacă hubloul uriaş avea să cedeze.

Din întuneric răzbătu un parfum fin de scorţişoară care avu darul să-i alunge spaimele. Nu era singur. Intrigat, reporterul mai înaintă un pas şi recunoscu pe fundalul imaginii brăzdate de vârtejuri galbene şi portocalii, o siluetă cu capul uşor înclinat.

– Sanda? încercă el să afle cui aparţine postura familiară.

– Ei, Cernat! Ai ajuns la timp. Saturn îşi face de cap la ora asta. Uite şi tu ce vârtejuri nebune, îi răspunse cu voioşie fără să-şi desprindă privirea de pe imensa fereastră.

Reporterul privi o vreme dansul năucitor al norilor animaţi de forţa uraganelor năpraznice din atmosfera înaltă a planetei. I se uscase gâtlejul şi simţea că nu poate articula niciun cuvânt. Văzuse sute de filme, studiase zeci de imagini, dar în faţa acestei privelişti măreţe toate păreau nişte reprezentări palide şi nedemne.

Undeva în partea stângă a hubloului într-un plan uşor înclinat, se distingeau clar binecunoscutele inele. Razele piezişe ale Soarelui dădeau o strălucire de diamant fragmentelor care îşi urmau parcusul orbital captive în gravitaţia planetei.

Cuprins de o dorinţă nebună se apropie de silueta Sandei, o cuprinse în braţe şi căută cu buzele locul unde uniforma lăsa liberă pielea gâtului uşor arcuit. Femeia tresări. Cu gesturi blânde îi desprinse mâinile din jurul mijlocului şi întinse mâna spre pupitrul din faţa ei. Cu un zgomot asemănător aparatelor de fotografiat pupitrul eliberă o mică bucată de celuloid.

– Din păcate, ăsta-i efectul Saturn. Psihologii spun c-ar fi din cauza inelelor, îi spuse cu o voce surprinzător de caldă şi-i înmână petecul de plastic pe care începură să prindă contur vârtejurile galben-portocalii îmbrăţişate de sclipirile iluzorii ale inelelor.

Trezit ca din beţie, Cernat rămase ţintuit în mijlocul încăperii strivind buimac între degete mica bucată de celuloid. Privi fără ţintă atmosfera zbuciumată până captă în câmpul vizual un vortex halucinant în care părea să ţopăie o sferă argintie. Îşi trecu mâna liberă peste faţă dorind să alunge senzaţia de ameţeală şi încercă să-şi concentreze privirea asupra uraganului alb-gălbui. Nu i se părea. O sferă arginitie puncta ochiul furtunii întocmai unei mingi de ping-pong.

– Ai văzut? întrebă el cu o voce uscată, dar realiză că vorbea singur.

Dibui pe întuneric butonul declanşator şi pândi momentul în care sfera atingea punctul cel mai înalt al traiectoriei. Citise într-un comunicat SERTA că cercetătorii au reuşit construirea unei sonde atmosferice rezistente, dar nu sperase să o vadă în acţiune. Imortaliză de câteva ori sonda şi, purtând în suflet un amestec ciudat de sentimente, părăsi Belvederea.

Grăbi pasul spre docuri sperând să o prindă din urmă pe Sanda. În centrul de supraveghere a docurilor află de la Taylor că Sanda tocmai a terminat examenul şi ajunge peste câteva clipe. Cernat rămase fără grai. Dacă Sanda era în examen, cine era în Belvedere?

Timp de un sfert de oră a aşteptat în tăcere urmărind mişcările lui Taylor. Un cui încins îi sfredelea creierul. Cine sau ce i-a sucit minţile în Belvedere? Să fi fost oare contaminat cu ceva? Mai era capabil să raţioneze corect? O fi fost atins de una din maladiile de care vorbea Mărcuş? Indiferent de consecinţe era hotărât să o confrunte pe Sanda deîndată ce urcau pe navetă.

Taylor îl privea cu coada ochiului străduindu-se să fie cât mai ameninţător şi ostil posibil. Abia în clipa în care femeia a intrat pe uşă, obrazul împietrit şi-a pierdut din duritate şi scoţianul a redevenit jovial. Exagerat de ceremonios i-a înmânat un token permanent şi i-a făcut un munte de complimente. Reporterul privea întreaga scenă ca pe un ecran. Se simţea golit de sentimente. Ceva nu era în regulă în toată povestea şi dorea să ajungă mai repede pe navetă să se lămurească. Se ridică brusc şi cu o voce seacă întrebă dacă poate urca pe la bord.

– Ce-i cu graba asta? îl admonestă Sanda, oricum naveta nu pleacă fără mine şi conform protocolului eu urc prima la bord.

– Sunt obosit, atâta tot.

Între cei doi vorbăreţi se petrecu un schimb scurt de mesaje mute. Ridicări de umeri, gesturi fine pe care le înţelegeau doar ei. Cernat se simţi agasat de întreaga poveste şi ieşi pe coridor. Din centru de supraveghere se auzeau şoapte repezite. „Ce are? I-ai spus ceva? L-ai jignit?” … „Eu? Doar l-am atenţionat să aibă grijă cum se poartă cu tine!” … „Taylor, ştii bine că pot să-mi port singură de grijă. Chiar nu era cazul să te iei de om, e doar un reporter. Înţelegi, vine, pune multe întrebări şi pleacă…”

Şoaptele se stingeau pe măsură ce se apropia de sasul de legătură. Cu pas grăbit, Sanda îl ajunse din urmă.

– Uite care-i treaba, îmi cer scuze pentru Taylor. Ştiu, e prea protector, dar are intenţii bune. Sper că nu te-a jignit. Câteodată e delicat ca un… urs.

– Nu Taylor e problema mea, tu eşti!

– Poftim? Ce vrei să spui?

– Acolo, la Belvedere… Ce? Ai uitat deja?

– Ce Belvedere, ce tot bâigui acolo? îl privea ca pe un lunatic.

– Da, la Belvedere. Te-am strâns în braţe, te-am sărutat şi acum te faci că plouă. Uite mi-ai dat asta, spuse repezit şi scoase din buzunar bucata de celuloid. Ori poate ai vreo geamănă pe Rhea.

– Omule, eşti cu sorcova? Mama nu a făcut gemene şi eu am fost în simulator toată ziua. Cât despre Belvedere, nu am mai călcat acolo de când a dat Simion ortu’ popii. Mi-e groază de mâncătorul acela de oameni.

Descumpănit de duritatea cu care i-a aruncat răspunsul, Cernat amuţi. Preţ de un minut îi studie trăsăturile feţei încercând să distingă măcar un semn al minciunii. Femeia îi susţinu privirea cu dârzenie şi aşteptă verdictul.

– Nu mai pricep nimic, declară învins reporterul. Puteam să jur că ai fost tu.

– Ne lămurim pe drum. Nu putem pierde timpul acum, programul de zbor trebuie respectat.

Următoarea jumătate de oră a fost cumplit de apăsătoare. Tăcut, Cernat îi urmărea fiecare mişcare încercând să descopere măcar un tremur de mână care să o trădeze.

– Gata, am trecut pe automat. Avem două ceasuri să lămurim întreaga poveste.

Cernat scoase din buzunar prima fotografie şi i-o arătă. Derulă cu grijă filmul întregii excursii de pe staţia Rhea încercând să nu omită niciun amănunt. Sanda îl urmări tăcută, cu maxim interes. La final trase aer în piept şi începu cu întrebările.

– Zici că ai simţit miros de scorţişoară…

– Da, exact ca parfumul tău!

– Nu folosesc parfum, sunt alergică. Posibil să fi fost vreo substanţă scăpată de sub control. Se mai întâmplă. Mai bine îţi iau o probă de sânge acum şi o analizăm când ajungem acasă.

– Şi totuşi ce-am văzut a fost real. Uite, spuse Cernat împingându-i în faţă cea de-a doua fotografie pe care se vedea clar sonda. Pe asta nu mi-am mai închipuit-o.

Femeia se răsuci în scaun şi scoase dintr-un sertar o lupă mare. Într-o lume a scanerelor şi aparaturii electronice părea o antichitate. Analiză amănunţit sfera argintie şi zona din jurul ei.

– Am citit despre jucăriile astea, dar nu ştiam că sertanii folosesc aşa ceva.

– Ştiai despre ele?

– Au folosit ceva asemănător pe Jupiter, e mai mare decât o navetă şi consumă al naibii de mult, spuse ea gânditoare şi accesă consola navetei.

– Uite-o! E ca o sfârlează, spuse ciocănind uşor ecranul pe care apăruse o sferă argintie plină de tuburi, orificii şi alte protuberanţe. Cercetătorii o lansează în atmosferă, este purtată de vânt o vreme şi transmite date. Au o viaţă tare scurtă şi nu sunt eficiente deloc. Pierdere de timp şi resurse.

– Asta nu era purtată de vânt. Se ridica şi cobora controlat în ochiul uraganului. Sunt sigur că era manevrată inteligent. Crezi că are vreo legătură cu halucinaţia mea?

Sanda îl privi uşor amuzată.

– Aşa deci, acum e o halucinaţie…

– Asta dacă nu aţi complotat împotriva mea…

– Straşnică impresie ţi-ai făcut despre noi. Ce suflete haine suntem. Urzim tot felul de planuri şi nu avem altă grijă decât să te chinuim pe tine. Ne-ai prins…

Reporterul înghiţi amuzat remarca ironică.

– Asta mi-e meseria, ce vrei să fac? Văd conspiraţii peste tot.

Atmosfera apăsătoare se risipi ca prin farmec. Tot restul zborului întoarseră pe toate feţele chestiunea sondei care călărea uraganele gigantului portocaliu.

Va urma…