Ademenit de astre fuge de vechi cutume,
Ar frânge universuri s-ajungă departe, în a sa lume.
Visează nopţi albastre cu boabe de mărgean,
Ar da nemărginirii sufletul său viclean
Să mai zărească-o dată măiastra nălucire
A stelei, a sa mamă, iubită strălucire.
Exilu-i ară brazde adânci de suferinţă
Şi gândul e mânat de-o singură dorinţă.
Cu mintea rătăcită şi-agaţă ochi de stele,
Îşi caută spre casă cărarea printre ele.
Se zbate-n zvâcniri scurte. Fantome dulci, crâmpeie
Îi picură în trup a vieţii dragi scânteie.
Înverşunat adună ocean de foc şi pară,
În juru-i alb talaz tot urcă şi coboară,
Atacă, se retrage, cumplite taine-nvie
Pe când incandescenţa muşcă în carne vie.
Adânc cercat de patimi el îşi sufocă vrerea
Din ochi nu îi curg lacrimi ci-n picuri mari durerea
C-a îndrăznit să facă al timpului fir ghem
Şi peste-a lumii soartă s-arunce crunt blestem.
Istorii răsturnate se scurg din una-n alta,
Toţi pruncii îşi cresc taţii sfindând antichitatea.
Moşnegii muţi de spaimă privesc fără cuvânt
Cum falnici regi se-nchină la propriul lor mormânt.
Stropi mari de vechi războaie împroaşcă viitorul,
Întunecate ere rânjind saltă toporul,
Izbesc în stânca aspră, croiesc adânci crevase
Din care izvorăsc armatele de oase.
Raze mucegăite pătrund în încâlceală…
Ordonat cândva, timpul acum e-o peticeală.
Osândit, îşi plânge fapta. Ar vrea cumva s-o dreagă
Dar timpul fir se-noadă în sfera cea întreagă.
Nu-i chip să-i dea de capăt firului cel pribeag
Şi-n plasa de istorii timpul zace beteag.
Blestemul greu apasă cugetul zbuciumat,
Doar vina-şi află locul pe chipul cel brăzdat.
Cuprins de resemnare litanie rosteşte
Gândind că-n altă lume speranţa dăinuieşte.
Din lava cea fierbinte cuvinte curg în rugă
Prin vidul fără viaţă astrele-o rup la fugă.
Săgeţi lungi şi albe de palidă lumină
Se-nfing adânc în el să-l cureţe de vină.
Fantasma cea mai dragă în faţă se arată,
Din ochi îi încolţeşte zâmbind o altă soartă
Şi lujerul pătrunde al timpului nod strâns,
Îşi face loc prin ere şi-al mamei amar plâns,
Înaintează aprig prin ziduri de cetate
Ispitind iarăşi timpul cu liniaritate.
Lacom, dornic de îndreptare,
Timpul apucă hulpav a lujerului cale.
Istorii se aşează pe vechiul lor făgaş
Ca temelia dură ce zace sub oraş.
Toţi taţii îşi cresc pruncii vegheaţi de regii falnici,
Crevase adânci dispar sub munţii cei mai trainici.
Războaie mor în pace răpuse de blândeţe,
Moşnegi cu plete dalbe dau zorilor bineţe,
Coşmarul hâd destramă cu-a lor înţelepciune
Şi mântuit de chin pribeagul revine-n a sa lume.