Văzduh tivit cu cântec de pasăre nocturnă
Se varsă peste munte în calde adieri.
Un om urcă poteca şi lasă viaţa-n urmă
Greu apăsat pe umeri de multe primăveri.

Mânat de-o grijă sumbră, spre hrubă se grăbeşte,
Toiagul alb măsoară pasul cel îndesat,
Sub negru fald de glugă sclipire se zăreşte,
Luna descântă-n rază ochiul cel sidefat.

Bătrânul nu ia seamă la frumuseţea nopţii,
Privirea lui e albă şi sufletul secat.
Zei cruzi l-au amăgit zicând: e vrerea sorţii,
Şi-n fragedă pruncie vederea i-au luat.

Lumea o ştie-n sunet, în gusturi şi arome
Şi foarte rar visează la cerul înstelat.
Un gând străin se naşte sub pleoapele diforme
Şi îi înfinge gheară în gâtul însetat.

Sub munte cu verdeaţă palate albe vede
Când prin grădini el zboară ca fluture pribeag
Şi câmpul roditor în mare lin se pierde…
Vedenia îl stoarce, se clatină-n toiag.

Dar zeii nu au milă, lumea străină creşte
Şi mintea se întreabă, să fie vis, coşmar?
Pe chipuri luminate doar zâmbete citeşte,
De ce are pe limbă un gust coclit, amar?

Sub tălpile grăbite de treburi fără noimă,
Pământul se frământă de clocot şi necaz,
Văzduhul se împute. Pucioasa, grea aromă,
Vesteşte că infernul rupe al său zăgaz.

Cuprins de greaţă cruntă, muntele-n sus tuşeşte,
Câmpul întreg sufocă-n zăpadă neagră, grea,
Înfuriat pe oameni, cu pietre îi loveşte,
De păcătoşii lumii să scape el ar vrea.

Puhoi de trupuri arse pe uliţă goneşte
Pe urme cu pârjolul în tăvălug vâscos.
Statui, palate, case răstoarnă, răscoleşte
Lăsând în urmă moarte şi-un iz de sulf scârbos.

Vrea fierbinţeala frunţii pe stâncă să o stingă
Dar stânca se aprinde, împroaşcă foc şi jar.
Câmpia înflorită nu are timp să plângă
Cuprinsă în al lavei incandescent calvar.

În apă li-i speranţa, spre mare fuge gloata
Să prindă barcă, lotcă sau un buştean măcar,
Dar marea-i duşmănoasă, c-un val înghite flota,
Trupuri zdrobite, resturi, aruncă înspre mal.

În vânzoleli stâlcite de trupuri şi ruine,
Doi tineri îngenunche, de chin s-au săturat.
Ei cred iubirea lor a fi plină de vine
Şi că-n împreunare pe zei au mâniat.

Îmbrăţişaţi în jertfă se cred nemuritori,
Zâmbind îşi pun nădejdea-n al dragostei lor scut.
Cenuşi fierbinţi frig trupuri de oameni trecători,
Spre zei atotputernici, sperând, se roagă mut.

Fugiţi, frumoşi nebuni. Fugiţi cât aveţi viaţă.
Fugiţi cât mai departe de-al muntelui infern,
Prinşi în statui perfide, zeilor nu le pasă
Că lava-i împresoară şi-i va topi etern.

Dar strigătul se pierde-n al secolelor val,
O ultimă privire în gând a împietrit
Un munte care arde, al soarelui rival,
Cu luna istovită ce-n jar s-a prăbuşit.

Genunchi izbiţi de pietre nu simte, de durere,
Cenuşa se aşterne pe sumbrul lui coşmar.
Bătrânul află-n stâncă singura lui putere
Când timpul iarăşi saltă al anilor hotar.

Pe buze, şoaptă aspră blestemă zei în taină
Şi târgul cel nemernic de fân dat pe ovăz…
Nu le-a cerut mărire, nici ca oracol faimă,
Nu-i pasă lui de glorii… el şi-a dorit doar văz.