Rostind o mantră-n glas şoptit
Războiul inimii mi-am adormit
Şi, rătăcind pe cer după al lunii mers,
Cu mintea cuibărită într-un vers,
De-a nopţii briză mă las acum purtată
Prin cadre vechi cu mine de-altă dată.

Sub greu şuvoi de amintiri voinţa-mi nărui,
Uitând de viitor trecutului mă dărui
Şi-n lunga mea visare cercetez confuză:
Mă mint… nu fac decât să caut scuză!
Mi-e dor s-aştern cuvinte pe hârtie,
Mă poticnesc în treburi fără rost, o mie.

În gând îmi tot repet: Sunt importante!
Şi le înşirui în agende reci, pedante
Numai că las la urmă ce mi-i mie drag,
Ajung să fac din miezul nopţii prag
Sucind pe limbă, rece şi mofluză,
A oboselii tâmpă şi hidoasă scuză.

În fapt, ajung să-ngrop, sub munte de motive,
Sub termene şi zeci de lamentări tardive,
Tot ce iubesc mai mult pe astă lume:
Să ticluiesc sprinţare slove, sălbatice, nebune
Pe îndărătnice şi mereu albe pagini,
Fiinţei să-i destram zadarnicele margini
Ce-o strâng şi-o sufocă fără milă
Zicând că îi oferă protecţie subtilă.

Dar timpul picură din ceasuri leşinate
Şiroaie lipicioase de secunde năclăiate
În mii de mofturi, scuze şi motive,
În termene şi lamentări tardive.