Dragon bătrân căzut în năpârlire,
Tu semeni încă groază şi uimire.
Până şi luna te măsoară din înalt
Când negrul nopţii te ia cu asalt.

Din zid măreţ ajuns-ai un prelung mormânt,
Mortaru-i frământat cu sânge şi pământ
Şi-i întărit cu pulbere de oase
În veac să stăvilească armate nemiloase.

Peste munţi mari tu dormi lungit pe-o rână,
Cu fruntea răcorită de marea cea străbună
Şi coada risipită în pârjolit deşert.
Tocmit de-o dinastie cu viitor incert
Stavilă-n calea potopului barbar
Şi hoardelor flămânde un neclintit hotar,
Ţi-au turnat veşnicia în cărămizi de lut
Arse în foc năprăznic şi-al Chinei început.

Ai fost clădit cu mâna muşcată des de bici,
Din văile umbroase spre pisc să te ridici,
Făptura ancestrală să-ţi unduieşti pe creste,
Să te-nsoţeşti etern cu creaturi celeste
Fără să-ţi pese dacă vreun muritor de rând
În umbra ta trudeşte slăbit şi tremurând
Şi cu spinarea strâmbă îşi cară astăzi lutul
Cu care, mâine, alţii i-or astupa mormântul.

Ce-ţi pasă ţie, fiară, dragon lipsit de milă
Zidit în calea morţii de gloata cea umilă…

Ce-ţi pasă că mortarul ţi-e pulbere de oase
Udată cu sudoarea spinărilor prea roase…

Ce-ţi pasă că iubitul în al tău pântec zace
Şi la chemarea soaţei sub munte de lut tace…

Ce-ţi pasă că iubirea e prăvălită-n hău…
Suflet săpat în piatră, eşti nesătul şi rău.

Are să-ţi pese-n veacuri, prelungă lighioană,
Când sub blestemul aprig de mamă şi vădană
Vei şti ce-i umilinţa şi vei sfârşi trădat
Pentru pumnul cu galbeni şi blidul cu păsat…