În faţă se aşterne o vale neştiută,
O tainiţă ascunsă în munţii neumblaţi.
Tânărul get s-avântă în raza albă frântă
De brazii fără număr, de ceruri aninaţi.

Străin îi este locul, străină şi lumina,
Doar umbra îl urmează cu pas tăcut de linx.
Fără tăişul aprig, goală îi este mâna.
În strana lui de piatră veghează mândrul Sfinx.

Chipeş e getul nostru. E chipeş
Dar nu-i pasă căci nu ştie trufia.
Putere poartă-n braţe fără să fie trupeş,
Iar la doinit din fluier, frate-i cu ciocârlia.

Ochi adânciţi în stâncă pe get îl urmăresc.
…”De la-nceput de lume noi aşteptăm alesul”…
Privirile-mpietrite de sus îl cântăresc.
…”De la-nceput de lume”, şopteşte universul
Şi strana se despică într-un vârtej de colb.
Din munte năvăleşte o beznă de milenii,
Vâlceaua cotropeşte precum ciclopul orb.
În timpul mărunţit, din hrubă curg vedenii.

Se zbate întunericul vâscos
De zvon nebun de fiară.
Galop greoi. Răget nervos.
Spaima în trup coboară,
Prin vintre răscoleşte-adânc,
Îşi sapă drum prin oase,
Getul îşi strigă numele de prunc,
În cer se nasc vântoase.

Se prăvălesc aduse ca de jurământ
Şi smulg din beznă valuri.
Gheare-pumnale ară brazde în pământ,
Furia fiarei n-are maluri.

Trupul blănit zvâcneşte spre văzduh
De parc-ar vrea să zboare,
Dacă-i jivină, zeu sau duh,
Flăcăul n-are timp de „oare”.

Îşi leapădă al spaimei început,
Spre munte el momeşte fiara
Gândind că-n hău s-ar face nevăzut
Şi nu-l va hăcui cu gheara.

Însă ursoaica are vrerea ei,
Îl mână mai departe.
Tălpile calcă-n noapte ca în clei,
O rază-i mai desparte…

Colţi îngheţaţi împung trupul încins,
Zamolxe dogoreşte ca în vatră.
În faţă drumul s-a închis,
Jur împrejur sunt numai dinţi de piatră.

„Până aici mi-a fost!
Acesta mi-e sfârşitul…
Zbaterea fricii n-are rost,
Devreme-i asfinţitul…”

Ochii închide aşteptând,
Carnea se-ncrâncenează.
„Nu-s nicidecum un miel plăpând,
Ce dacă braţu-mi sângerează,
De-ar fi să mor, s-o fac luptând.
Hai, fiară! Hai, cutează!”

Fiara să-l sfârtece nu vrea,
În stâncă se propteşte.
Cu labele împinge lespedea cea grea
Şi bezna din adâncuri risipeşte,
Iar muchia tăioasă de lumină
Făr’ de durere îi despică blana
În milioane de scântei, nici urmă de jivină…
În limpezime mântuită-i teama.

Podeaua dăltuită se-nalţă piedestal,
Azur din cer mocneşte în astrala nestemată,
Foc sacru şi străvechi portal
Spre-nţelepciunea de milenii aşteptată.

Doar mândrul Sfinx, în strana lui de stâncă,
Priveşte getul cu ochi blânzi şi mari,
Îl consfinţeşte cu o plecăciune-adâncă:
„Mai mare fi-vei printre cărturari.”

Piatra Înţelepciunii e doar începutul,
Vei nevoi departe de al tău hotar
Timpului trecător plătind tributul
Şi lutu-ţi viu vei modela ca un olar.

Vei cerne-n sita minţii toţi zeii de împrumut
Păstrând din pilda lor doar buna-nvăţătură
Şi printre lupi şi şoimi te vei întoarce renăscut,
Să le fii scut la vreme de strânsură.

Povaţa ta să-i crească şi mai înţelepţi,
Să îi deprinzi cu datina şi visul.
Şi celor mai viteji şi drepţi,
Doar tu, Zamolxe, să le fii Alesul!

Legenda spune că, Zalmoxe, un tânăr dac dornic de învăţătură, a plecat în lumea largă şi s-a întors plin de ani şi de înţelepciune. Oamenii au început să-i asculte poveţele şi pildele. Astfel, au devenit acei daci vestiţi, cei mai drepţi şi viteji dintre traci. Când a ajuns Apostolul Andrei în Dobrogea, a găsit un popor blând şi primitor. Dacii aveau deja suflete de creştini, doar îşi aşteptau Mântuitorul.