Afeliu

Îţi priveşti cu mâhnire braţele. Fără lumina soarelui tău, smaraldul pielii tale a început să pălească. În scurt timp, simbioţii tăi minusculi vor intra în hibernare. Ar trebui să o faci şi tu. Fără fotosinteză vei fi din ce în ce mai slăbit.

Mai priveşti încă o dată cerul.

Atâţia sori ard abisul încât aţi avea câte unul de fiecare.

Ce idee trăznită… Un soare personal…

Simţi o coardă ciupită delicat, undeva la graniţa fiinţei tale, o vibraţie discretă ca o vălurire de membrană translucidă.

E Legătura. Te dojeneşte…

Nu mai pierde vremea… Pune-te la adăpost.

Îţi retragi degetele din solul devenit sfărâmicios şi îţi aduni strâns toate aripile. Nicio excrescenţă la vedere. Totul împăturit elegant în interiorul faldului lemnos. Creşterea lui a început încă de la solstiţiu.

Niciun colţ. Nicio muchie.

Nu-i tocmai comod. Înghesuială e puţin spus.

Nu te plângi. Face parte din viaţa ta. Această lume face parte din viaţa ta, această lume aspră care goneşte prin abis către cumplitul afeliu.

Netezind grijuliu o cută îndărătnică, te întrebi de ce oare l-au numit cumplit. Data trecută nu ai simţit mare lucru. Doar frig năpraznic şi câte-o tresărire ici şi colo. Legătura ţi-a ţinut de urât în timp ce sorii altor lumi ţi-au vegheat amorţeala.

Poate ai mai multă experienţă şi te-ai protejat mai bine. Poate te-ai obişnuit cu muşcătura gerului. Nu ştii ce să crezi.

Cu trupul perfect adunat, laşi cochilia să-şi ţese ultimele fibre lemnoase.

O zi.

O noapte.

Încă o zi.

Încă o noapte, mai lungă…

Încă o zi, prea scurtă…

Vântul începe să muşte cu colţii lui de gheaţă.

Noapte…

Adânc în interior cochiliei tale, miezul pulsează sub presiunea simbioţilor. Tânguirea lor ritmică îl va menţine cald atunci când viscolul te va rostogoli peste câmpurile şi lacurile îngheţate.

Eviţi înălţimile.

Ai toate motivele să o faci. În Afeliul Trosnetelor, primul viscol te-a prins pe o poliţă de piatră, sus, deasupra Câmpiei de Jad. Coborârea te-a costat mult. Colţii de piatră au smuls din trupul tău aşchii lungi, dureroase. A trebuit să-ţi cârpeşti cochilia cu resturi adunate de vânt în crăpăturile stâncilor. Resturi moarte de-ale semenilor tăi.

Nu ai de ce să te ruşinezi. Ai supravieţuit. În periheliul următor era cât pe ce să ratezi odrăslirea, atât de mult ai bolit. Ţi-ai înfipt degetele hulpave în ţărâna Maicii şi ai stors din ea toată vlaga.

Fără milă. Ai lăsat în urmă un deşert. Până şi lunile îngemănate te-au mustrat.

Nu ai făcut-o din răzbunare. Instinctul e mai puternic decât raţiunea. Pentru tine şi toţi ai tăi, Legea Miezului este sacră. Degetele tale se pot frânge. Vor creşte altele. Aripile tale se pot sfâşia, simbioţii tăi vor ţese unele noi. Însă miezul… Miezul trebuie protejat cu orice preţ.

În el aţi adunat, tu şi strămoşii tăi, tot ce aţi trăit, tot ce aţi gândit, tot ce aţi creat. În depozitarele dantelate, fortificate de simbioţi cu filamente de consistenţa bazaltului, fiecare generaţie şi-a adăugat propria comoară.

Afeliu de afeliu, fiecare lanţ vital este despicat şi tors din nou pentru o nouă odrăslire. Le-ai pierdut şirul. Nu mai ştii care sunt ale tale şi care ale lor.

Ba ştii!

Măcar unul…

Afeliul Luminii Magice.

Erai tânăr, în forţă. Puteai ierna oriunde, chiar şi pe întinderile cu gheţuri veşnice. Atunci le-ai văzut.

Bezna îngheţată cernea peste tine pulberi în miliarde de culori. Banchiza şlefuită de vânturi ardea rece în verde şi violet. Te-ai îmbăiat în undele vibrante ca într-un râu de magie. De atunci, simbioţii tăi colorează aripile odraslelor tale în acel violet hipnotic.

Zâmbeşti.

Zâmbeşti la gândul că, într-o bună zi, odraslele tale vor lumina întreaga faţă a Maicii Ţărână în smaraldul strămoşilor tăi şi violetul tău magic.

Gândul te îmbată de bucurie ca amintirea primei tale odrăslirii.

Depozitarele vibrează tainic. Un alt fir se cere depănat. Un alt lanţ vital este despicat şi replicat cu grijă.

E roşu incandescent.

A fost un periheliu sălbatic. Maica Ţărână a tuşit piatră topită şi dogoare. Te-ai smuls din mocirla duhnitoare şi suculentă în care te bălăceai mulţumit deîndată ce căldura a devenit însuportabilă. Ţi-ai întins aripile şi ai prins în ele aerul înfierbântat. Te-ai înălţat sus de tot până când seva ţi s-a îngroşat în vene mai ceva ca în toiul iernii.

Oh, da!

Atunci ai văzut cel mai lung răsărit din toată existenţa ta. Şi, tot atunci, ai aflat că Maica Ţărână se lasă muşcată de Apa cea Mare. Ţi-au trebuit trei afelii ca să ajungi la ea. Degetele tale au gustat-o. Sălcie. Nici la distanţă de mal nu ai fi putut-o folosi.

Câtă risipă, ţi-ai spus atunci.

Câtă risipă, gândeşti şi acum.

Atât de multă apă ar fi putut hrăni milioane de odrasle pentru câteva mii de generaţii. Aveai să te dumireşti mai târziu că Eternul Univers nu a fost creat ca să aibă sens pentru tine… nici pentru odraslele tale. El îşi vede de treburile lui fără să-i pese de voi, minuscule grăunţele de viaţă. E un miracol că existaţi. Doar Miezul cel Străbun ştie de câte afelii se învârte Maica în jurul Soarelui ei adorat.

Însăşi Legătura dăinuie de eoni.

Eoni…

Îţi place să denumeşti chestii. Nu doar lucruri. Tot felul de chestii.

De cele mai multe ori îţi este greu să explici cum îţi vin în minte acele cuvinte. Mulţi dintre semenii tăi nu ştiu ce-s cuvintele şi trimit prin Legătură doar senzaţii brute. Primitivi, le spui tu. Atât îi duce miezul…

Nu s-au ostenit să evolueze. Ba chiar poluează vehement Legătura cu senzaţii panicarde. Cică progresul ar duce la pieirea speciei, ai tradus tu la un moment dat spaimele lor.

Ce idioţenie…

Cuvântul ăsta nu l-ai inventat tu, l-ai auzit la un semen mucalit pe când pescuiaţi larve acvatice pe malurile Lacului Alb. Foarte hrănitoare acele creaturi vâscoase. Miezul tău a creat în acel an două odrasle vânjoase.

N-ar fi rău să mai repeţi figura. Cine ştie, poate-l vei revedea pe tipul cel mucalit şi veţi face schimb de cuvinte noi.

Zilele trecute ai văzut un stol de odrasle rebele. Ţi-ar fi plăcut să li te alături.

Poate fi şi zborul un mod de viaţă. De ce nu? Tu îl foloseşti ocazional, numai pe vreme bună. Nu e deloc rentabil să te aventurezi pe furtună. Te-ar costa prea multă energie să tot cârpeşti la aripi. Poate dacă Miezul le-ar da simbioţilor înţelepciunea să crească aripi cu nervuri mai puternice şi membrane mai flexibile.

Iată o idee bună. Poate că exersând continuu cum fac ei, aripile vor creşte puternice şi zborul ar deveni ceva obişnuit printre semenii tăi.

Pentru tine e cam târziu pentru asta. Pui gândul la păstrare pentru generaţiile următoare. S-ar putea dovedi util.

N-ar fi rău să tragi un pui de somn până la primul viscol. Simbioţii or să te trezească când va începe rostogolirea. Somnul îţi va prinde bine, îţi face plăcere să îţi extinzi fiinţa în Legătură. Mai uiţi de înghesuială.

Cerul…

Soarele…

Maica…

Legătura vibrează haotic în jurul tău.

Licăririle sorilor îndepărtaţi îţi par ochi care te privesc răscolitor.

Maica Ţărână foşneşte domol. Nisipul curge prin crăpăturile despicate de îngheţurile trecute.

Apa îşi croieşte drum spre râurile subterane. Maica îşi adună pletele fluide în cosiţe ordonate. Clipocesc discret sub bolţile imense de sub dealurile pustiite de vântul tăios.

Iubitoare de căldură şi lumină, Maica suspină cu jale când îşi lasă dogoritorul ibovnic în urmă.

Soarta e implacabilă. Regulile au fost scrise înainte ca ei să se fi născut.

Universul şi-a croit legile înainte să fie zămislite sufletele şi a uitat să le schimbe. Ori poate nu-şi au locul în ecuaţiile lui străvechi.

Sau poate da…

Ce gând nebunesc…

Nu!

Te scuturi…

Sufletele sunt răzvrătiri. Tocmai de asta s-au născut, ca să se opună legilor nemiloase ale Universului.

Soarele s-a cuibărit pe orizontul rece.

Maica scrâşneşte acum sub pojghiţa de gheaţă care o cuprinde. Şi-a adunat toată căldura în miez şi mocneşte a furie stăpânită.

Un gând ştrengăresc te smulge din măruntaiele fierbinţi ale Maicii. Odrasla ta cea mai tânără îţi dă bineţe chicotind gingaş.

Ai vrea să o mustri. Nu te lasă sufletul. Abia şi-a luat zborul de lângă tine. Te-a găsit repede, o fi încă prin preajmă. Te bucuri că-i teafără. Îi învălui miezul delicat cu toată tandreţea ta.

Cu ochi critic îi verifici faldurile împăturite ale aripilor. Te înghionteşte dojenitor.

Fii pe pace, mă descurc, îţi picură suav în suflet şi se desprinde sprintenă din îmbrăţişare.

Ai încredere, va fi bine!

Te extinzi mai mult prin filamentele Legăturii.

Tot mai multe voci îţi asaltează planul conştient. Parcurgi căi din ce în ce mai aglomerate ascultând atent şoaptele care zboară pe lângă tine.

Poartă veşti.

Dialecte ciudate răsună când tare, când discret la graniţele fiinţei tale.

Te afunzi în vârtej fără să-ţi pese că nu pricepi mare lucru. Este o baie de senzaţii încă dezlânate, încă haotice.

Lucrurile aveau să se schimbe în curând. Ştiai bine asta. Depărtarea de Soare era catalizatorul care forţa alinierea Legăturii la ritmurile Maicii.

Nimeni nu ştie cum se va numi acest afeliu pentru că viitorul nu poate fi prezis, nici măcar Maica Ţărână, cu toată înţelepciunea ei, nu poate vedea dincolo de vălurile timpului.

Pulsul miezului tău îşi încetineşte ritmul acordându-se la pulsaţia miezului ei clocotitor. Procesele inutile se sting unul după altul. Simţurile tale exterioare intră în amorţeală cedând locul celor interioare.

Prin reţeaua densă a Legăturii vezi cele două luni sterpe dănţuind indiferente la suferinţa Maicii Străbune, apoi te răsuceşti să priveşti cum se îndepărtează Soarele incandescent.

Suflul său, dogoritor la periheliu, este acum o amintire palidă şi rece.

Te cuprinde o tristeţe sfâşietoare. Fără atingerea lui, viaţa ar înceta să existe oricât s-ar strădui Maica voastră să vă încălzească şi să vă hrănească.

O licărire discretă îţi acaparează toată atenţia.

Te extinzi mai mult.

Cauţi acele corzi discrete care leagă totul laolaltă.

Pipăi abisul întunecat cu disperarea însetatului în mijlocul deşertului. Fiinţa ta tânjeşte să se adape direct din izvorul tuturor celor care au fost, sunt şi vor veni.

Nu ai astâmpăr.

Te atrage irezistibil.

Maica te mustră domol ca o mamă grijulie. Te întinzi prea mult, copile. Te-ai putea răni, pare să-ţi spună fără cuvinte.

Sunt puternic, măicuţă, îi strigi tu cu dorinţă neostoită. Lasă-mă să mă adăp din seva ta străbună.

Rădăcinile tale îşi croiesc drum de-a lungul filamentelor până în miezul metalic sângerând energie sub presiunea colosală. Valul de sevă îţi împinge cu forţă lujerii în sus. Tot mai sus. Până când se prind lacomi de baierele cerului.

Dogoarea Maicii urcă prin tine în valuri.

Te încordezi.

Te relaxezi.

Iar te încordezi.

Iar şi iar, până când seva aceea miraculoasă ajunge în vârful celui mai înalt lujer făcându-l să plesnească în flori arzând în toate culorile.

Cu ochii acum larg deschişi, absorbi însetat esenţa Universului şi hrăneşti cu ea Miezul Suprem dându-i putere să îndure lunga şi cumplita noapte.

Neaşteptatul privilegiu te istoveşte, dar Universul nu a terminat cu tine pentru că lujerii tăi tremură sub o nouă povară dulce-amăruie. Priveşti surprins pulberea care-ţi acoperă petalele.

Este un altfel de polen. Unul pe cât de rarefiat, pe atât de greu. Înfiorător de rece şi teribil de fierbinte în acelaşi timp.

Copleşit, îţi închizi petalele îngreunate de pulberea fecundă adusă de vântul solar.

Ochii te ustură de parcă ai fi plâns milenii în şir. Nu de tristeţe ci de bucurie. O bucurie fără margini. Lacrimile curg pe dinăuntru sfârâind prin fibrele încinse. Poartă cu ele polenul solar adânc, tot mai adânc, până în Miezul Străvechi. Maica Străbună se cutremură de fericire scuturându-şi trupul de la un pol la celălalt.

Sub năvala sărat-dogoritoare, lujerii se ofilesc. Se usucă şi se desprind sfărâmicioşi.

Frica goneşte acum prin tine în trosnete ascuţite.

Cerul rămâne în urmă, negru şi nepăsător.

Cauţi orbeşte sprijin în jurul tău.

Strigi, dar Maica nu îţi răspunde. E prea istovită.

Groaza te paralizează. Nu ai fost suficient de puternic şi acum vei pieri.

Curios, nu regret este ceea ce simţi ci, mulţumire. Da, mulţumire amestecată cu speranţă. Sacrificiul tău nu va fi în van.

Oftezi din toate fibrele tale şi îţi sumeţeşti fiinţa în aşteptarea sfârşitului.

Întunericul se lasă greu peste tine, ca lespezile de granit.

Sunt un nebun, îţi spui… Un nebun fericit.

Te prăbuşeşti deodată cu ultima petală şi cazi… Cazi lent în noaptea eternă fără să dai de fundul prăpastiei. Îţi spui că nu-i chiar aşa de rău să mori. În abis, căderea îţi pare zbor.

Un zbor fără aripi… Sau poate cu miliarde de aripi, de toate culorile.

Zâmbeşti mut.

Morţii nu au aripi…

Şi dacă au?

Atingeri diafane îţi mângâie rănile. Ochii tăi arşi nu mai pot vedea, dar pielea ta simte…

Şi miezul tău simte…

Chiar sunt miliarde de aripi în jurul tău. Un murmur dens ca nectarul de primăvară târzie te învăluie ca într-o cochilie. Întunericul nu mai poate ascunde marea de suflete din jurul tău. Siluete sidefii se conturează arzând în noaptea neagră.

Roua proaspătă purtată în căuş frunzos îţi ostoieşte setea.

Braţe vânjoase te susţin.

Lujeri delicaţi îţi alină suferinţa.

Fiecare atingere este ca o întoarcere acasă.

Sunt odraslele tale. Şi odraslele lor. Şi odraslele odraselor lor… Toate…

Legătura ţi le-a adus pe toate din toate colţurile lumii, din toate timpurile.

Apropierea lor atât de intimă te vindecă, te alină, te întremează.

Abia acum, Legea Sacră a Miezului îşi dezvăluie cea mai profundă taină.

În miezul tău bătrân, acest afeliu se va numi pe veci Afeliul Iubirii.